CARNETUL CU NOTE

Muncitorul

• trecutul de lîngă noi: actualitatea presei interbelice băcăuane

în fabricile cu miros de fum și unsoare, în huruit sinistru de mașini, care macină vieața, în ateliere cu brațele încordate și sudoare pe frunte, muncitorul industriei și al progresului, este piesa, pe care n’o poate înlocui nimic, în uriașul organism al țării. Munciți! este glasul imperios al necunoscutului, care sapă în suflet cu nădejdi și speranțe în mai bine.
Cioc… pac… pac… ciocanele cad și o muzică sublimă umple văzduhul, cu ecouri venite din truda, pe care se clădesc blok-hausuri și uzine uriașe, care trimit suluri după suluri de fum.
Târziu, când sirenele au amuțit, pe străzile periferice, în amurgul des, pășesc tăcuți lucrătorii istoviți de muncă și se împart pe la cocioabele din mahala, unde îi așteaptă o lampă fumegândă și o droaie de copii flămânzi. Acum, abia se trezește din imensul vis pe care îl urzise în spațiul unei zile, în cântecul vesel al ciocanelor și îi pare rău, că tot ceea ce i s’a părut frumos, a trebuit să piară, într’o secundă.
Nu știe ce să creadă și i se pare că zicala, pe care a învățat-o de mic, în silabisire pe cărțile de școala primară: „Meseria e brățară de aur”, a fost o glumă ironică a soartei. Dar uitarea vine repede. Zilele vin și trec banale uneori, cu bucurii și speranță alteori și vieața își cârpește straiele cu momeli, care te fac uneori să surâzi și să crezi că în vieață e mai multă fericire. Odată pe săptămână și aceasta este prevăzut în catehismul muncitorului, se simte dator să-și ia consoarta (căci copiii îi lasă în seama unei vecine) și ca să-și mai iasă din fire, să mai scuture povara de greutăți intră într’o cârciumă, comandă o friptură pe cărbuni și în fața paharelor cu profiriu, își aduce aminte de o tinerețe senină, lăsată undeva într’un amurg departe.
O harmonică picură o melodie duioasă, legată parcă de alte vremi. E singura uitare, e singurul refugiu din vieață, când vrea să trăiască, să uite și să spere. Târziu, prin mahalaua cu beznă și noroiu, prind să hămăie câinii ca la urs și un cântec răgușit curge în valuri leneșe peste lume și tăcere: „Drag mi-a fost mie pe lume/ Cal balan și haine bune/ Și o trăsură ca să sune… noaptea”.
Dar cântarea piere ca în vis. Mâine dimineață începe vieața dela capăt. (Alex. Șendrea, articol apărut în ziarul „Moldova” – 1937)g departe.
O harmonic

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!