„În jurul momentelor artistice adevărate se învîrt tot felul de pițifelnici”

• declară artistul Tudor Gheorghe

Tudor Gheorghe a revenit, marți seară, la Bacău cu un spectacol care a reușit să ridice în picioare o întreagă sală. Reluat după aproape 20 de ani, spectacolul „Pe un franc poet” a fost un regal artistic închinat celor doi poli ai culturii românești: Mihai Eminescu și I.L. Caragiale.

Domnule Tudor Gheorghe, astăzi ați revenit la Bacău după o perioadă destul de lungă de absență. De ce atît de rar prin Moldova?

Sînt două motive. Una la mînă, am avut o perioadă a mea de tăcere și de lucru în care n-am făcut spectacole timp de 11 ani și, a doua la mînă, eu nu sînt individul care să năpustesc peste sufletele oamenilor, cîtă vreme responsabilii de cultură ai acestui județ nu solicită prezenta unui act de cultură real. Adică trebuie să mă sune, să mă cheme cei de la Direcția de cultură sau cum se mai cheamă acum, care se vede treaba că au alte preocupări decît cele pe care ar trebui să le aibă.

Sînteți unul dintre oamenii care luptă cu încrîncenare să păstreze intactă cultura românească, care, din păcate, e în mare suferință în ultima perioadă. De ce credeți că s-a ajuns aici?

Trăin într-o economie de piață în care cultura este cam pe ultimul loc. Dovadă este și modul în care apreciază Guvernul cultură, pentru care a acordat zero virgulă ceva din PIB. Oricum, ceva jenant. De altfel, dacă ne uităm bine, absolut peste tot vom întîlni, în mai toate țările, momente de cultură de valoare care sînt puse cu adevărat acolo unde le este locul, dar în jurul cărora gravitează tot felul de pițifelnici, vorba lui Cristoiu. Și atunci e normal, cum noi am luat din Occident tot ceea nu trebuia să luăm, decît lucrurile ușoare, facile, agresive, către kitch, ne îndreptăm atenția către tot soiul de manifestări de genul acesta.

Spectacolul din acestă seară poate fi interpretat ca un strigăt de durere îndreptat împotriva acestei stări de fapt?

Toate spectacolele mele sînt un țipăt de durere, dar care e în gol. Nu-l aude nimeni. Decît publicul, care, iată, vine și urmărește spectacolele de ținută, ceea ce este un lucru extraordinar. Lumea are nevoie de așa ceva. Acum ne împărțim: unii sînt spectatori de telenovele, alții de manele, alții de adevăr. Și ăia care sînt de adevăr sînt din ce în ce mai puțini, dar constanți.

Ce înseamnă pentru Tudor Gheorghe, Eminescu, pe de o parte și Caragiale, pe de altă parte?

Sînt doi poli ai sufletului româneasc. Adică unul solar și cu explozii de bucurie, de meditație și de frumusețe poetică, adică Mihai Eminescu. Caragiale e alt geniu, e parte umbroasă a aspectului românesc, dar care e caustic, cel lunar. E lumina aspră, dar care te formează. Acesta e Caragiale.

Reluarea spectacolului „Pe un franc poet” după aproape 20 de ani ține numai de faptul că 2002 e „Anul Caragiale”?

Nu. Eu aveam de gînd mai demult să îl reiau. Ar fi fost păcat să nu îl duc mai departe, mai ales că, în forma lui inițială, acesta dura vreo jumătate de oră. Acum am zis să-l desfășor. Deci, am simțit nevoia să mai adaug ceva acestuia spectacol și am făcut Eminescu ca să fie, pe de o parte, doi poli ai sufletului și simțirii românești, pe de altă parte, spectatorul să nu plce dezamăgit. Noi am învățat să ne uităm la ceas, să vedem cît a ținut spectacolul. Lumea se duce la Păunescu și zice: am stat șase ore, e perfect, și vine la mine și spune: la ăsta am stat o oră. Nu e bine. Din păcate, se pune acent pe cantitate, nu pe calitate. Am decis să-l fac în două părți, Eminescu și Caragiale, și pentru echilibrul spectacolului și e foarte bine așa. (A consemnat Eduard CUCU)