„A murit pentru libertatea cuvîntului și a credinței”

în casă e aproape întuneric, deși e dimineață. Două lumînări ard în tihnă, rupînd din cînd în cînd tăcerea, cu sfîrîitul de ceară care se prelinge. Sînt singura lumină din casa și din sufletele soților Nechita. Doi oameni roși de suferință, care mai au puterea să rostească, cu ochii în pămînt: „a murit pentru libertatea cuvîntului și a credinței”. Pentru ei, viața s-a sfărîmat atunci, pe 22 decembrie 1989. Atunci cînd pentru noi a început o altă viață.
Gheorghe Nechita ne-a oferit această șansă, cu prețul sacrificiului suprem. Dacă ar fi trăit, acum, poate, ar fi predat la una dintre universitățile de renume din America. Sau ar fi fost un cercetător despre care s-ar fi vorbit cu respect. Trupul său a fost secerat de gloanțe, pe 22 decembrie 1989, în Piața Palatului, acolo unde a fugit să salveze manuscrisele lui Eminescu. A fost un om care a iubit cărțile, și muntele, și matematica. Și pe Marina, cu care ar fi urmat să se căsătorească peste cîteva luni. „Așa a fost voia lui Dumnezeu”, spune, printre lacrimile uscate, Elena Nechita, în timp ce soțul său, Gheorghe Nechita, adaugă, cu fața aparent golită de sentimente: „Credința în Dumnezeu ne-a ținut”. Pentru ei, cei 15 ani care s-au scurs de atunci nu au atenuat din suferință, ci, au adus poate, doar resemnarea.
Gheorghe Nechita a avut toate atributele unui copil de excepție. „Era cel mai mare din familie și a participat la toate bucuriile și necazurile din casă. Era bun la învățătură, disciplinat și cuminte. Dorel a înțeles de mic că, într-o casă de profesori de provincie ca noi, în care erau trei copii, mai există și renunțări”, povestește, cu modestie, Elena Nechita. Născut în august 1960, Dorel a terminat șef de promoție la Liceul „Lucrețiu Pătrășcanu” (acum, Colegiul Național „Gheorghe Vrănceanu”). Iubea mult matematica și ar fi dorit să urmeze cursurile unei facultăți de matematică. „Erau destul de apropiați ca vîrstă și a înțeles că, din două salarii de profesori, nu putem ține trei studenți. A acceptat să meargă la Academia Militară, unde totul era gratuit. S-a dus așa, mai mult pentru examenul medical, fiindcă trăia cu spaima că are diabet. A fost convins că va fi respins și că va merge la Iași, să facă matematică”.
Tînărul Gheorghe Dorel Nechita s-a convins că nu suferă de nici o boală, dar i-a convins și pe cei de acasă că pot pune bază pe el: a intrat primul la Academia Militară, la secția Radio-electronică de aviație, care scotea cîte 15 locuri la concurs, o dată la cinci ani. în anul I, a fost cel mai bun la matematică, la olimpiada dedicată studenților. Și asta, deși ducea o viață cazonă, similară cu cea de armată. Deși student, a stat în dormitoare comune, cu paturi suprapuse. Duritatea regimului nu l-a împiedicat, însă, să fie cooptat în lotul internațional al României și a participat la Balcaniada de la Ankara. „Nici nu am știut că pleacă la Balcaniadă. âl credeam la București, eu și soțul eram cu elevii, într-o tabără, cînd am auzit la difuzor, unde se transmitea un post de radio, că studentul Gheorghe Nechita a luat cel mai mare punctaj la Balcaniada de matematică. Ne-am uitat unul la altul și am realizat că este vorba despre băiatul nostru. Cînd s-a întors, l-am dojenit că a ținut plecarea secretă. Ne-a spus că nu a vrut să ne dezamăgească. A fost toată viața lui extrem de modest și de discret”, povestește mama eroului martir.
Dorel, cum îl alintă părinții, s-a întors din călătorie nu doar cu medalia de argint, ci și cu o altă imagine despre realitate. „Eu am fost mereu apropiată de el și am discutat multe. Mi-a povestit atunci că, în străinătate, se vorbește extrem de urît despre România. Noi nu știam mai nimic”, își amintește Elena Nechita. Povestește cu bucurie despre fiul ei, ca și cum ar fi în camera de alături, apoi privirea îi cade pe lumînare și se golește din nou. Dorel ar fi trebuit să fie sprijinul bătrîneții celor doi profesori. E doar o amintire, o figură distinsă ce zîmbește din fotografiile pe care părinții le păstrează ca pe icoane. „L-a înzestrat Dumnezeu, ca să-l ia la El”, se aude în încăpere, vocea vlăguită a unuia dintre părinți.

La Revoluție, lucra în colaborare cu japonezii

Dorel Nechita a terminat Academia Militară ca șef de promoție. I s-a propus să rămînă în lumea universitară, dar a optat pentru cercetare. A dat examen și a intrat la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. A pus la punct un laborator pe bază de laser și s-a pus pe treabă. în 1989, lucra, împreună cu un grup de japonezi, la un aparat de bord, de contracarare a bombelor. „După ce al n-a mai fost, ne-am dus la Măgurele, să vedem unde a lucrat. Pe biroul lui era o fotografie și ardea o lumînare. La intrare, colegii au pus o placă comemorativă. Ei ne-au povestit că Dorel mai avea cîteva ore de muncă, să termine proiectul, Mai avea de lipit niște microprocesoare, pentru ca aparatul să fie omologat. N-a mai apucat. Nu l-a putut opri nimeni din drum”, spune Gheorghe Nechita, care și-a învățat fiul să fie dîrz, să iubească muntele.
Eroul Dorel Nichita a fost pasionat de alpinism. A petrecut sute de ore suspendat de corzi, alături de Ticu Lăcătușu, care i-a dedicat, după prematura dispariție, un traseu în zona Bicaz. Pe munte a cunoscut-o și pe Marina Meilă Predoviciu, asistent universitar la Facultatea de Automatizări și Calculatoare din București, fiica directorului unui spital din București. Pe 11 noiembrie 1989, cei doi și-au anunțat părinții că vor să se căsătorească. „Pe 11 noiembrie s-au logodit. Am fost la București, la viitorii noștri socri, niște oameni deosebiți. Am stabilit detaliile, nunta urma să aibă loc în luna mai. Marina și Dorel erau supărați, pentru că se dăduse în acea perioadă o dispoziție, ca nunțile să nu aibă mai mult de 40 de invitați, iar miresele să nu poarte rochie de mireasă. A rămas, totuși, să vedem ce se poate face și, în prima săptămînă de după Paște, să se căsătorească. Am fost tare bucuroasă și am vorbit la Biserica Sfîntu Neculai din Bacău, să facă aici cununia religioasă”, povestește Elena Nechita.
Dorel Nechita n-a mai apucat să poposească în fața altarului. Pe 21 decembrie, a plecat, împreună cu toți colegii din institutul de la Măgurele, în piață. Alături de Marina, dar și de părinții acesteia, au stat pe străzi și pe 21 noaptea. Pe 22 decembrie, a asistat la manifestările de stradă de după fuga lui Ceaușescu. „Seara, s-a dus la viitorii lui socri. Pe la orele 19.00, a văzut la televizor că biblioteca Universitară arde și a răspuns imediat apelului făcut, de a se salva cărțile. Părinții Marinei ne-au povestit că au încercat să îl oprească, dar nici legat cu lanțuri nu l-ar fi putut ține cineva”, spune mama. Locotenent major Gheorghe Nechita s-a dus să scoată din flăcări operele lui Eminescu. La orele 21.00, a dat un telefon acasă, la Bacău. „Era fericit și expansiv. Mi-a zis să îi trimit mai repede verighetele, că acum se poate face o nuntă cum se cuvine. Era bucuros că vom fi liberi”, șoptește Elena Nechita. O oră mai tîrziu, i-a telefonat logodnicei, căreia i-a spus că e jale, că peste tot se trage, dar că el e bine, sănătos.
Un glonț l-a lovit în plămîn, iar altul, în picior. Nu se știe nici ora, nici locul, cu exactitate. Familia Nechita se bucura că va fi și la noi libertate. Familia Predoviciu l-a așteptat pînă dimineață, apoi a început să-l caute. I-au găsit trupul, la Morga Spitalului de Urgență București, într-un maldăr de alte trupuri tinere. „Un medic a spus că au încercat să-l opereze, că i-au făcut o transfuzie cu șapte litri de sînge. Nici azi nu cred că s-a încercat salvarea lui. Era un om tînăr și puternic, poate putea fi salvat”, trăiește și acum cu umbra de speranță Elena Nechita.

Gloanțele care au sfîrtecat suflete

Lt. maj. ing Gheorghe Nechita a fost adus la Bacău ca un erou. Mii de oameni au aprins lumînări, în fața Prefecturii, cînd sicriul a ajuns în fața Casei de Cultură. Părinții au refuzat să-l depună într-un loc public și au preferat liniștea Bisericii Sfîntul Nicolae. Apoi, pentru unii a început o altă viață și s-a instalat uitarea. Pentru familia Nechita, viața s-a frînt. „Am așteptat zi de zi o lumină. Am început să mergem la mînăstiri, să vorbim cu preoți. Plîngeam fără încetare. Doar cînd intram în clasă, la ore, reușeam să mă liniștesc. Am ajuns la Părintele Cleopa. M-a văzut cum plîng, a ridicat brațele spre cer și mi-a zis: «Mamă, de ce plîngi? Fiul tău e la cer, e un mucenic. Și eu mi-aș dori să fi murit ca el». Așa a fost voia lui Dumnezeu”, pare împăcată Elena Nechita.
Marina Predoviciu și-a plîns și ea logodnicul. Zece ani. N-a fost decembrie să nu vină la mormîntul lui, chiar dacă a făcut doctorat la Cambridge și apoi s-a stabilit în America. A venit în țară în fiecare iarnă și s-a urcat în primul tren spre Bacău. Cea care ar fi urmat să îi devină soacră aproape a somat-o să își trăiască viața. Marina s-a căsătorit în America, are o fetiță de doi ani, dar ține și acum legătura cu familia Nechita.
Părinții celui care a fost ridicat post-mortem la rangul de căpitan trăiesc cu sentimentul că fiul lor a fost asasinat. Printre lacrimi și flăcări de lumînări, văd luneta puștii de pe care glonțul a plecat fără milă. „Au fost chemați în piață, să îi asasineze. Ei i-au chemat, ei i-au făcut apoi eroi”, spune, fără patimă, profesoara Nechita, care a fost la un pas să-și piardă toți cei trei copii. Fiica sa mijlocie, la acel moment studentă în București, s-a aflat și ea în stradă, la televiziune, printre manifestanți, în timp ce fata cea mică, acum medic, a plecat din Bacău la București, să ofere ajutor celor răniți. „Puteam să vin acasă cu trei sicrie, nu cu unul”, se alină femeia.
Pentru soții Nechita, Crăciunul nu va mai fi niciodată luminos. Zilele de sărbătoare sînt cele mai grele din an. Le mai mîngîie doar una dintre nepoatele lor, despre care spun că Dumnezeu le-a dăruit-o, pentru că el închide o ușă și deschide alta. Mama trăiește, însă, cu ultima amintire a fiului ei: „a venit acasă ultima dată în octombrie. S-a întins pe pat, la noi în dormitor. La geam erau doi porumbei și eu i-am zis că e semn bun. Mi-a răspuns că toți sîntem datori cu o moarte, că el o să se prăpădească de tînăr și noi să nu-l plîngem”. Ce mai poate alina durerea unor părinți? Credința și dorința de a vedea mormîntul fiului lor, mutat din Cimitirul Central, în Cimitirul eroilor. „Aici e prea multă fală. E agitație. Copiii noștri trebuie să doarmă în liniște”, întărește și Gheorghe Nechita, care stă mai tot timpul retras, trăindu-și în tăcere suferința.
Soții Nechita nu au cerut nimic de la autorități și nu au fost căutați de nimeni. Nu vor să facă avere pe mormîntul copilului lor. Mai au încă puterea ca, în amintirea lui Dorel, să deschidă porți spre Dumnezeu. De cîțiva ani, profesoara Elena Nechita face, la bisericile din oraș, meditații gratuite pentru capacitate și bacalaureat, cu elevii care au probleme financiare. De fiecare Crăciun, soții Nechita trimit la Motoșeni 200 de pachețele pentru copiii de la școala care poartă numele fiului lor și unde ei și-au început cariera didactică.
De ce a murit Dorel Nechita? „Pentru libertatea credinței și a cuvîntului”, spun, convinși, la 15 ani de la revoluție, soții Nechita. Care ne roagă, la plecare, să nu scriem cu fală despre fiul lor, fiindcă el „a murit pentru o cauză sfîntă”. (Nicoleta BICHESCU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!