Pe Constantin Avram l-am cunoscut acum cîțiva ani buni în urmă. Un om de afaceri prosper, împărțit între propria firmă, administrație șI politică. Un interlocutor agreabil, direct și volubil, pentru care întorsăturile de frază sînt pierdere de timp. Am pus fermitatea pe seama vîrstei, dar și a formației inginerești, care, cel mai adesea, marchează pe viață. Aveam să aflu că în spatele patronului preocupat de bilanțuri și contracte se ascunde un om pentru care viața nu a fost deloc ușoră. Și, poate tocmai de aceea, Constantin Avram, administratorul societății Consizo Serv, a vrut și vrea să învingă. Nu din orgoliul omului pentru care succesul e mai presus decît orice, cît, mai ales, pentru că în vocabularul șI în mentalitatea sa „nu se poate” nu există.
Pentru cei care pornesc în viață cu apartament și jeep primite la nuntă, lupta lui Constantin Avram poate părea de neînțeles. Resemnații cu soarta sau cei cărora li se oferă totul pe tavă pot accepta cu greu că destinul poate fi schimbat. Și, totuși, copilul de petrolist a reușit să-și demonstreze că norocul și-l mai face și omul. Puțini sînt cei care ar accepta că puștiul născut într-o familie modestă, cu patru copii, în care singura zestre de la părinți a fost afecțiunea și credința în Dumnezeu, va ajunge, într-o zi, să învîrtă miliarde. Se poate, chiar într-o țară ca România, în care societatea nu seamănă cu cea americană, unde egalitatea șanselor nu este doar pe hîrtie. Cînd Constantin Avram a văzut lumina zilei, într-un sat din Buzău, familia de petroliști s-a împărțit între bucuria pentru apariția mezinului și spaima de a nu avea ce pune pe masă. „Am avut o copilărie grea. Eram atîtea guri în casă și era un singur salariu, cel al tatei. Chiar dacă eram săraci, era, însă, o atmosferă de mare curățenie sufletească. Am primit o educație spartană și am fost crescuți în spiritul credinței în Dumnezeu. Îmi amintesc că mama mi-a dat o bătaie soră cu moartea, pentru că am venit acasă cu un creion care nu era al meu”, spune Constantin Avram.
Pe cînd puștiul, pe atunci, avea doar patru ani, familia a tras o mare spaimă. Niște țigani, aciuați prin zonă, erau să-i lase fără copilul cel mai mic. Au vrut să-l fure. Noroc de cîinele din curte, care i-a alertat pe cei ai casei și omul de afaceri de acum a fost salvat, în ultima clipă, de la plecatul cu șatra. Dar cea mai grea experiență avea să o trăiască Constantin Avram pe la cinci ani. O experiență despre care povestește cu greu, cu privirea dusă într-o altă lume. „Mama s-a îmbolnăvit foarte grav. Tata era plecat, cu munca, prin Văile Moineștiului. Nu aveam cu cine sta acasă. Niște rude au acceptat să ia doi dintre frații mei, dar nu pe toți. Eu și cu un alt frate am fost duși la un orfelinat din Sinaia. Am stat acolo un an. A fost foarte greu, cumplit de greu, mai ales fără mama”, mărturisește omul care are acum în mînă destinele a peste o sută de salariați.
Sondezele, prima „afacere” a lui Constantin Avram
Pe cînd mezinul împlinise 10 ani, familia Avram s-a mutat în părțile Moineștiului, la Zemeș. „Viața era tare dificilă. Am observat de mic lipsurile din casă și nu m-am mulțumit să stau cu mîinile în sîn. Deși nu m-a trimis nimeni, la 11 ani, am decis că trebuie să fac ceva. M-am dus în vacanță să lucrez la sondeze, un fel de sonde mai mici, care făceau prospecțiuni în petrol. Munceam în cadrul Serviciului de explorări”, povestește Constantin Avram. Cînd nu era de treabă la sondeze, puștiul de 11 ani tot nu stătea degeaba. Descoperise că se pot cîștiga bani din vînzarea zmeurei. Bătea munții din jur, culegea zmeura și apoi căuta clienți să o comercializeze. Banii? Suficienți pentru caiete, uniformă și tot ce mai era necesar pentru începutul anului școlar. Doar așa, cu munca de peste vară, copilul Constantin Avram se putea duce la școală, fără ca nimeni să observe că în casă ar fi greutăți financiare.
„De atunci am înțeles că, dacă vreau să mă desprind de greutăți, trebuie să muncesc. Mi-am dorit de la o vîrstă foarte fragedă să nu rămîn la starea socială pe care aș fi moștenit-o de la părinții și pe care o identificam cu lipsurile. Vroiam să mă smulg de acolo, să trăiesc mai bine, să pot să-mi ajut părinții și chiar frații mai mari”, mărturisește Constantin Avram. Dorința lui s-a transformat în ambiție și o muncă pe brînci. Pe cînd era elev la Liceul din Moinești, în vacanța de clasa a XI-a, a aflat că ar putea cîștiga ceva parale, ca hamal în port la Constanța. A plecat, fără să ezite, să care saci cu spinarea. A locuit într-un cămin de nefamiliști, în niște condiții pe care nu le-ar dori nimănui. „Nimic nu conta, însă. Cîștigam aproape 4.000 de lei pe lună”, spune omul de afaceri. Cam dublul unui salariu de inginer debutant. Trei veri la rînd, Pitu, cum îi spun prietenii, și-a pus spinarea la bătaie. Și, chiar dacă portofelul se umplea după munca de o vară, Constantin Avram tot nu s-a mulțumit. Pentru că avea un gînd nemărturisit: să depășească acea condiție moștenită de la părinți.
În facultate s-a întreținut din meditații
La sfîrșitul liceului, și-a anunțat familia că vrea să învețe mai departe. Să meargă la facultate la București. Mama s-a bucurat și l-a susținut. Moral, doar. Fără meditații suplimentare, Constantin Avram a intrat la Institutul Politehnic din București, la Facultatea de metalurgie. Viața studențească a fost la fel de aspră ca și adolescența. Pentru că, în timp ce colegii mergeau la poștă să-și ridice „renta” lunară consistentă, veniturile studentului Avram erau modeste. Mai ales că, la scurt timp după ce a aplecat la București, tatăl său a murit. Pînă și mama, care îl susținuse, se îndoia că fiul ei va reuși să termine facultatea. Nu de alta, dar efortul financiar părea imposibil pentru femeia rămasă văduvă. „Banii erau foarte puțini. Frații mei mai mari nu aveau nici ei posibilitatea să mă ajute cu mare lucru. Mai veneau la mine cu 2-300 de lei, dar nu erau niciodată de ajuns. Toți se întrebau cum am să mă descurc”, își amintește Constantin Avram.
Întreprinzătorul a ieșit și de această dată la iveală. Chiar din anul I, în timp ce unii sînt preocupați de acomodarea la viața studențească, Avram a găsit o modalitate să facă bani, într-un București plin de tentații: meditațiile la matematică. A dat zvon, din om în om, că poate pregăti la matematică, pentru treaptă și admitere la facultate. Și doritorii nu au întîrziat să apară. De altfel, meditațiile au reprezentat mult timp pentru Constantin Avram o sursă de cîștig, dar și o plăcere. „Am făcut pregătiri la matematică pînă în anul 1992. Am 20 de tineri care au intrat la facultate și peste o sută care au luat treapta”, spune, nu fără o urmă de mîndrie, Constantin Avram.
Omul nostru a reușit, în ciuda îndoielilor celor din familie, și nu numai a lor, să termine facultatea. Și să ajungă la banul lui. Primul salariu „adevărat” l-a primit în 1980, la Roman, la Întreprinderea de țevi, acolo unde primise repartiție guvernamentală. 2.500 de lei. Vă imaginați cumva că Pitu Avram a făcut din acești bani un chef pe cinste? E clar că nu l-ați cunoscut. Primul salariu a luat calea mobilei. Adică a reprezentat avansul pentru o garnitură de mobilă pe care tînăra familie Avram (s-a căsătorit în 1979, pe cînd se afla în anul al IV-lea de facultate) pusese ochii de multă vreme.
„Am dat postul de viitor director general pe pițifelnicia din proiectare”
Tînărul inginer a fost repartizat la „trăgătoria de țevi”. Un loc cu un zgomot cumplit, dar despre care Constantin Avram își aduce aminte cu foarte mare plăcere. „Țeava este cel mai greu profil de făcut”, spune Avram și privirea sa trădează satisfacție, dar și un ușor regret. Pentru că, înainte de toate, Întreprinderea de Țevi din Roman a fost pentru el o școală. „M-am integrat foarte repede și m-am înțeles foarte bine cu șeful de atelier, Constantin Roman, actualul director tehnic al societății din Roman, dar și cu șeful de secție, Constantin Rugină. De la ei am învățat adevărata meserie. Stăteam în fabrică pînă seara, să învăț, practic, ceea ce știam doar din teorie. A fost o perioadă de acumulări profesionale masive. Acolo m-am format ca inginer”, recunoaște Avram, care nu a avut timp să regrete studenția. „Eram prea bucuros că am ajuns la banii mei, că am un salariu bun, pentru că 2.500 – 2.600 de lei pe lună reprezenta o leafă frumușică, pentru un stagiar aflat în primul an. La Roman am primit și apartament”, își aduce aminte actualul om de afaceri.
După doi ani de Roman, Constantin Avram s-a decis să vină în Bacău, din considerente strict familiale. În decembrie 1982 și-a cerut transferul la Întreprinderea Metalurgică din Bacău, unde urma să lucreze ca inginer în proiectare. „Știți cum era atunci cu transferurile! Am ajuns pînă la Ministrul Metalurgiei, Neculai Agache. Era din Poduri și a fost foarte cooperant. Cînd m-am dus să semneze transferul, a încercat să mă facă să mă răzgîndesc: «Dai viitorul de director general la țevi pe pițifelnicia din proiectare», mi-a spus ministrul. Și, într-un fel, a avut dreptate. Pentru că, primul lucru pe care l-am făcut în Bacău a fost să renunț la ideea de a-mi da doctoratul. Nu mai făceam meseria mea, de metalurg”, recunoaște Constantin Avram.
Revoluția l-a surprins la Biroul Export a fostei IMU. Locuia singur, într-un cămin de nefamiliști, după ce, în 1988, se despărțise de soție. Nu s-a aruncat din prima în economia de piață. Ideea I-a venit în 1991, cînd a auzit un coleg de birou care se plîngea că fratele lui, care lucra la o firmă de deratizare, s-a trezit că patronul îl tot asmînă cu vorba și nu vrea să-I facă carte de muncă. Pitu Avram a prins din zbor ideea. A făcut imediat actele și și-a deschis prima afacere, care se ocupa de deratizare. A angajat doi oameni cu experiență, dar nu s-a dat nici el în lături de la muncă. Dimineața mergea la serviciu, la IMU, după-amiaza își vedea de propria firmă. Nu în birou, în fața calculatorului, ci călare pe bicicletă. „Cu autobuzul nu aveam voie să merg, pentru că aveam la mine substanțe toxice. Mașină nu aveam, așa că singura variaintă rămînea bicicleta. Băteam județul, în căutare de comenzi”, își amintește Constantin Avram, care repeta, de trei ori pe zi, ca să i se fixeze bine, că deratizarea înseamnă stîrpirea rozătoarelor, în timp ce dezinsecția presupunea uciderea insectelor generatoare de inconfort: gărgărițe, țînțari, muște, gîndaci etc.
Cînd au aflat cu ce se ocupă, colegii de birou au strîmbat din nas sau au zîmbit superior. Un zîmbet care a dispărut cînd, în 1992, Pitu Avram și cei doi salariațI ai lui au reușit să deratizeze o școală și să cîștige pentru asta 13.000 de lei. Un amar de bani la acea vreme.
După cîteva lucrări serioase, în 1993 a cumpărat pompe noi și o mașină de teren, cu care să se poată deplasa în județ, el și oamenii lui. În acelaiși an, a renunțat la serviciul „de la stat” și a ales să se dedice exclusiv afacerii personale. Dar nu singur, ci împreună cu Rodica, cea de-a doua soție. S-a recăsătorit în 1993 și s-a gîndit să-i facă doamnei sale, inginer constructor de formație, o firmă, unde să profeseze. Așa s-a lansat în construcții. „Aflasem că pe piața construcțiilor mai este încă loc. Și am intrat. Îmi amintesc că prima lucrare serioasă a fost la un liceu din Bacău. Am rămas cu cinci milioane de lei, din care am cumpărat o Dacie pentru firmă”, povestește Constantin Avram, care a avut capacitatea de a se adapta rapid pe o piață concurențială. A înțeles la vreme că viitorul înseamnă hidroizolații. Dar nu cu butoiul de smoală și coala de carton presat. Ci cu o tehnologie modernă de prindere a membranelor bituminoase. La început, oamenii au privit totul cu suspiciune, ca pe orice lucru nou. Dar, în cîțiva ani, patronul Constantin Avram a fost nevoit să-și tripleze numărul de angajați, pentru a face față comenzilor. Anul de grație a fost 1998, cînd firma Consizo Serv a montat peste 100.000 de metri pătrați de membrană hidroizolantă.
„Sînt liberal ca gîndire, dar social democrat în ziua de salariu”
L-am întrebat pe Constantin Avram cînd a fost mediul de afaceri cel mai bun dezvoltării inițiativei private. „Cel mai bine a mers în 1996 – 1998. Am avut cel mai bogat portofoliu de comenzi. Apoi, piața a început să scadă tot mai tare. După 2.000, s-a produs o oarece stabilizare, care înseasmnă rulaje mici și un mediu de afaceri puțin receptiv la noutăți, la comenzi noi”, spune Constantin Avram. Un patron care le cere salariaților să facă lucrări la termen și de calitate. „Ca patron și concepție sînt liberal, dar cînd vine ziua de salariu sînt social – democrat. Mă gîndesc la fiecare, știu ce greutăți au acasă, ce probleme, și încerc să am grijă, pe cît se poate, de oamenii mei. Le spun mereu să fie cinstiți, să facă lucrul cu responsabilitate. Și încerc să-I fac să trăiască puțin și pentru firmă. Să conștientizeze că, dacă firma are probleme, vor avea și ei. Că, dacă ei nu lucrează cu responsabilitate, de calitate și în termen, ne vom pierde beneficiarii. Fără comenzi, ei vor pleca acasă. E o luptă grea, cu mentalitățile”, recunoaște Constantin Avram.
Mulți dintre noi ne-am dori să fim patroni, să avem propria afacere, pe care o confundăm cu bunăstarea. Puțini bănuiesc, însă, cam cîtă muncă se ascunde în spatele imaginii de om prosper cu limuzină la scară. Constantin Avram e o dovadă. Iese din casă la 6,30 – 7,00 și ajunge înapoi printre ai lui, după orele 22,00. Rodica Avram nu doar că acceptă programul, dar muncește și ea cot la cot cu soțul. „Trăim din firma asta și ne înțelegem foarte bine, asupra problemelor, asupra eforturilor. Ne împărțim responsabilitățile și știm că nu există altă cale”, spune Pitu Avram, omul care știe că banii se fac doar cu eforturi extraordinare. Și care a refuzat întotdeuna să pună mîna pe un leuț care nu a fost făcut cu sudoare. „Pe vremea cînd eram șef de atelier, și apoi șef de secție la Roman, am primit cîteva propuneri de la oameni aflați în subordine să facem «o mică ciupeală». Am refuzat fără drept de apel, pentru că eu știu un lucru: dacă ai parte de bani nemunciți, nu se alege nimic din ei. Eu muncesc pe rupte și, de cele mai multe ori, nu cîștig pe cît muncesc. Îmi place să am banul meu transpirat, din care să beau seara, cu plăcere, un șpriț. Și o pomană, dacă o faci din ban muncit, altfel este primită. Și seara, dormi liniștit cu capul pe perna ta”, este credința care l-a ajutat pe puștiul care lucra la sondeze să ajungă acum să nu-și pună problema zilei de mîine.
Ca mulți dintre patronii care cîștigă un ban cinstit, și Constantin Avram a agățat în cui concediile și timpul liber. Dacă ar avea cîteva ceasuri disponibile, primul loc unde s-ar opri ar fi la terenul de tenis, sport care îl relaxează foarte mult. Cît despre concedii, din 1989 nu șI-a acordat în nici o vară mai mult de o săptămînă. Afacerea nu i-a permis mai mult. Și, deși poate părea paradoxal, familia Avram, deținătoarea unei firme de construcții, se chinuie de cîțiva ani să-și ridice o vilă pe la marginea orașului. „Lucrarea e începută, dar mereu au apărut alte cheltuieli, alte priorități”, ne explică Constantin Avram, care continuă să locuiască într-un apartament obișnuit de bloc.
Dacă ar fi să o ia de la capăt, nu ar avea nici cea mai mică rezervă să pornească tot pe calea inițiativei private. E drept că e nemulțumit, ca majoritatea patronilor din România, de legislația strîmbă, de „mica înțelegere” de care te izbești peste tot sau de blocajul financiar fără precedent. „E greu să răzbești într-un mediu de afaceri nesănătos, neconcurențial, cu tendințe de instaurare a monopolului și în care ai de-a face cu tot felul de grupuri de interese. Nu acesta este mediul propice unei piețe prospere, care să ducă și la creșterea nivelului de trai. Într-un asemenea mediu de afaceri, firmele mici și mijlocii au șanse mici de supraviețuire”, este convins patronul băcăuan. El este supărat că, deși are bani de încasat de la stat, pentru lucrările executate, bani care vin cu foarte mare întîrziere, plătește penalități la stat, pentru dările pe care nu le-a putut achita, din cauza facturilor neîncasate. „Am avut de luat 800 de milioane de lei de la o primărie, bani pe care i-am primit abia după vreo opt luni. În timpul acesta, nu am avut cu ce să achit niște dări la stat și mi-au fost aplicate penalități de 300 de milioane de lei. Eu nu am nici o posibilitate să fac statul să-mi plătească la timp, în timp ce el nu mă iartă pentru nici o zi de întîrziere”, spune cu năduf Constantin Avram.
Cînd îl întrebi pe Pitu Avram care este cea mai mare realizare a lui, se luminează la față și răspunde, fără nici cea mai mică ezitare: familia. Adică soția și cei doi copii, Florentina, din prima căsătorie, studentă la Școala Națională de Studii Politice și Administrație, și Alexandru, de opt ani. „Cu ei mă mîndresc cel mai tare”, mărturisește el, lăsînd să se înțeleagă că de acolo I-a venit și echilibrul șI dorința de a merge mereu mai departe. Insatisfacții? „Da, mai ales în afaceri, regret că nu am intrat în caruselul achizițiilor de acțiuni. Ar fi trebuit să intru cu firma acționar la mai multe alte societăți. Văd asta ca pe o variantă de a evita colapsul financiar. Mecanismul bursier m-a fascinat întotdeauna. Nu l-am practicat și tocmai de aceea îl regret. Și în politică îmi pare rău, că am acordat încredere unor oameni care poate nu meritau”, mărturisește Avram.
Se poate reuși în România? Greu de dat un răspuns la această întrebare. Dar Pitu Avram, și alții ca el, demonstrează că e dificil, dar nu imposibil. O generație de la care cei mai tineri ar trebui să învețe. O generație care nu a avut parte de modele. „Nu m-am raportat niciodată la un anumit model. Mi-am devenit propriul model, construit prin educația de acasă: modelul omului care să prospere prin propria muncă și care să doarmă noaptea liniștit. Modelul capitalistului sănătos construit, nu al miliardarului de carton, al capitalistului speculativ. În felul acesta pot să-mi ating țelurile de bunăstare”, spune Constantin Avram. Și pare simplu. (Nicoleta BICHESCU)
Lasă un răspuns