În cazul oricărei forme instituționale, întrebarea centrală a fost întotdeauna: cine se ocupă de binele obștesc? Răspunsul, și el, unul tradițional, induce o iluzie: binele obștesc va decurge din efervescența și ciocnirile de interese. Această soluție generează, în cazul cel mai fericit, o situație de impas. Ceea ce se impune ca necesar este ca instituțiile statului să înglobeze în propria lor viziune, în comportamentul lor politic, ca și în valorile pe care le promovează, o preocupare și o responsabilitate autentice privind binele obștesc. Ele trebuie să-și asume răspunderea și acțiunea politică în favoarea acestui deziderat propriu oricărei guvernări. Dacă instituțiile prin care se realizează guvernarea nu învață să se întrebe care sînt cerințele comunității, ele vor pierde într-o tot mai mare măsură sprijinul de care au nevoie în arena politică, fapt care s-a mai petrecut în practica socială a României. Iar partidului de guvernămînt este posibil să i se întîmple așa ceva la alegerile de anul viitor. Fapt ce ar putea fi explicat și prin aceea că și înțelegerea și răbdarea românilor au limite.
Chiar dacă admitem că guvernanții noștri nu sînt la înălțimea așteptărilor cu care i-am creditat, nimeni nu va putea accepta vreodată că ar putea fi și bătaia de joc a acestora. Că reprezintă o masă de oameni care poate fi păcălită, manipulată de azi pe mîine cu nonșalanță, cu ușurință, aruncîndu-i-se la gunoi iluziile, speranțele, ca și posibilitățile de a trăi decent, așa precum merită. Într-o țară cu o economie falimentară, apăsată de datorii, unde nici pămînturile nu mai rodesc, interesul politicienilor pentru binele obștesc nici că mai poate fi pus în discuție! Într-o țară în care drepturile omului încep să devină utopie, iar libertatea tinde spre constrîngere, și unde în numele dreptății se fac o mulțime de nedreptăți, democrația pare să fie compromisă. Marea speranță s-a transformat într-o farsă hidoasă. O farsă bine pusă la punct de cei care încearcă din răsputeri să ne convingă de faptul că ne reprezintă interesele și că sînt preocupați de binele obștesc. Se instaurează încet, dar sigur o dictatură care pune în prim-plan o cosmetizare a realității cu statistici și sondaje de opinie aproape identice cu cifrele de dinainte de ’89, așadar umflate artificial. Populismul promisiunilor lansate deja din vara aceasta de conducătorii noștri nu măresc gradul de încredere al populației, ci doar pe cel al scepticismului acesteia, care se vede pusă din nou în fața valului de scumpiri ce s-a abătut cu puterea unei tornade încă din această toamnă.
După ani buni, superficialitatea și indiferența guvernanților noștri reprezintă trăsături ale unei politici inconfundabile, caracteristice acestei perioade de tranziție, derivate din tendințele acestora de a bulversa lucrurile, fiindcă ei, cei care ne conduc, au impresia că le este permis orice.
Așa după cum spuneam, România rămîne o țară a paradoxurilor. În timp ce guvernul anunța „încurajarea investițiilor străine prin privatizări care să conducă la creșterea eficienței și reducerea prețurilor”, tratamentul semi-colonial aplicat statului român în domeniul industriei construcțiilor tip cartel helveto-franco-german este un jaf pe față la care este supusă economia națională. Și pentru ca aprecierea să fie cît mai clară și mai elocventă, putem prezenta unele date statistice: dacă în urmă cu șapte ani prețul mediu al tonei de ciment era, la producător, de 29 de dolari pentru contingentele la export, cel destinat consumului intern era mai mare cu opt dolari. În vara acestui an, aceeași tonă de ciment costa 24 de dolari la export, pentru ca la intern să se livreze cu 80 de dolari tona. Se mai constată că tripleta franco-elvețiano-germană folosește de ani de zile 62 la sută din capacitatea de producție, scumpind tona de ciment pentru piața românească și ieftinind-o, fără nici un fel de argumentare economică, pe cea care pleacă afară. Conform dicționarului economic, o astfel de practică poartă denumirea de dumping, respectiv exportarea de mărfuri la prețuri mici în scopul înlăturării concurenței, în timp ce se înregistrează creșteri nejustificate pentru piața proprie.
Strategii asemănătoare de țepuire a economiei naționale s-au făcut remarcate și în cazul privatizărilor Combinatului siderurgic Reșița, IMG București, Romtelecom etc., care nu au produs mult-trîmbițata revitalizare a unei economii aflate în colaps.
Dacă tot ne referim la paradoxuri, încă unul dintre acestea este legat de faptul că nu prea mai știm pe unde să scoatem cămașa din cauza obligațiilor care cresc continuu și care, vrem-nu-vrem, ne dijmuiesc veniturile, și așa destul de anemice. În loc să se găsească mijloace eficiente de combatere a evaziunii fiscale, de creștere a numărului contribuabililor la buget, au fost majorate permanent taxele, impozitele și serviciile, care toate la un loc umplu aceeași visterie, în vreme ce contributorii semnificativi stau liniștiți, fără a-i întreba cineva de sănătate. La fel ca și în domeniul legislației muncii, unde desființarea a peste un milion de convenții civile a dus la mărirea numărului firmelor care practică munca la negru și care, în final, înseamnă pierderi cuantificabile la același buget auster.
Iată de ce trebuie să ne întrebăm: unde se află, în aceste condiții, preocuparea guvernanților pentru binele obștesc? Cel mai bun răspuns l-am putea găsi într-o lucrare a marelui Jonathan Swift – „Arta minciunii politice”, în care ni se spune: „Cugetînd pe deoparte la năravul minciunii – intrat parcă în sîngele unor oameni – iar pe de altă parte la ușurința cu care mulțimea e gata oricînd să creadă tot ce i se spune, am început să mă întreb ce se mai poate alege astăzi din cunoscuta vorbă din bătrîni, conform căreia, pînă la urmă, adevărul iese mereu la lumină”.
Aș mai adăuga, în final, că cel ce va putea și se va încumeta să scrie o istorie a afacerilor necurate din România va avea cel mai mare succes de public, iar posteritatea îl va fixa definitiv pe soclul oamenilor adevărați. Un candidat credibil la acest titlu ar putea fi acele publicații care nu au abdicat de la dreptul, curajul și obligația de a spune numai și numai adevărul. Cu toate riscurile pe care le incumbă această conduită. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns