motto: „Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămâne pustiu”. (Petre Țuțea)
* Unele evaluări de fond din raportul „Freedom House” prezentat Consiliului Europei consideră că boala comunismului se vindecă mult prea greu în România post-decembristă
Din păcate, nu am scăpat de această boală nici pînă astăzi, cînd – aflați în era post-comunistă – există încă prea multă încrîncenare și prea multă ură, în special în confruntările politice care zgîlțîie din temelii societata românească de peste 14 ani.
Urmărindu-i evoluțiile și simțindu-le pe propria-mi piele, stau și mă întreb dacă merită să ne irităm permanent, să ne întrebăm continuu și să ne mirăm, în același timp, de mai toate faptele, gîndurile, năzuințele, incertitudinile care se înmulțesc; de acceptările, compromisurile, fără-de-legile care stau la baza unei corupții generalizate, de o lume a demagogiei, carierismului și clientelismului politic, a trădării care, în esență, nu sînt decît caracteristici ale unei societăți post-comuniste ce încearcă să-și afle calea cea adevărată în noianul de contradicții și ilegalități de tot felul. Al unui proces ce indică, de fapt, o barieră de spațiu și timp ce are în vedere ceva ce s-a petrecut și se petrece în continuare, după prăbușirea comunismului.
După patru decenii și ceva de comunism, în care – după cum spunea Gabriel Liiceanu „lucrul cel mai grav a fost acela de a fi greșit (sau de a fi participat) la erorile altora”. Aceasta pare a fi coordonata principală, caracteristica ce și-a pus din plin amprenta asupra existențelor noastre, care parcurg acum o perioadă de supraviețuire în tranziție deosebit de dură, înnebunitoare prin diversitatea problemelor pe care le ridică, tracasantă prin ritmul infernal în care acestea se succed, lipsită de cele mai multe ori de sensuri reale, supusă tendințelor de europenizare, de globalizare accelerată.
Speram cu toții ca în acești aproape 15 ani să se schimbe ceva, pentru că era și este încă nevoie de schimbare. Dar coșmarul comunist a fost înlocuit pentru cei mai mulți dintre noi cu un coșmar post-comunist la fel de apăsător, de sîcîitor și de greu digerabil, iar dramele care se petrec la tot pasul transformă România într-o țară a dezastrelor, unde visurile din decembrie 1989 ale românilor s-au transformat într-un vis de groază. Rezultatul este acela că după atîția ani nu cu regimul comunist mai avem probleme, ci cu viața noastră post-comunistă, în al cărei subconștient s-a scufundat conștinentul uitat al vieții noastre trecute și ireversibile.
În cei 45 de ani de comunism, în urma „programelor de modernizare” comuniste nu s-a reușit decît mărirea distanței față de Occident, decalaj care s-a prelungit și extins acum la cîteva generații, din punct de vedere istoric. Decembrie ’89 a fost un moment excelent, un punct de start extraordinar de la care se putea pleca pentru transformarea acestor neșanse. Insă România a ratat ocazia. Astfel, în loc ca țara noastră să se deschidă spre exterior, în fața valului de simpatie care ar fi presupus ajutoare și un masiv sprijin diplomatic și politic, s-a mers într-o cu totul altă direcție, manifestată printr-o profundă instabilitate dată de mineriade, de politicile anti-reformiste și reacționare ale celor care au pus mîna pe putere. Și s-a mai ratat această ocazie și din cauza faptului că în România, în 1990, nu s-a produs o reală schimbare de putere. Intotdeauna, o revoluție este un moment care întrerupe brusc o epocă, produce o ruptură, o fractură, iar revoluția română a avut numai parțial această trăsătură. Cum bine spunea cineva: „…s-a schimbat glazura, dar tortul a rămas la fel”. Iar frișca – aș adăuga eu – au mîncat-o tot persoane din vîrful vechii nomenclaturi comuniste, care au rămas la putere și după anii ’90.
Administrația, practic, a rămas intactă și cu ea s-a pornit la construirea a ceea ce ar fi trebuit să fie acum o economie liberală și o democrație parlamentară. Nevoia de revoluție a fost potolită prin reformă. Dacă dăm laoparte amețitoarele vorbe și promisiuni ale reformatorilor, nu găsim în sfera economiei etatiste decît două schimbări reale: descentralizarea conducerii aparatului de producție și liberalizarea prețurilor. Descentralizarea are doar un fundament teoretic, deoarece ea pare mai degrabă soluția de compromis a unor guverne care nu au fost în stare să gestioneze competent și exigent proprietatea obștească. Efectul a fost dezastruos: reducerea la jumătate a producției de mărfuri, fărîmițarea întreprindeilor, stoparea acumulărilor și investițiilor, a retehnologizărilor. Lipsa unor reglementări riguroase, a răspunderii economice la toate nivelurile și a controlului economico-financiar prin instrumente eficiente au transformat uriașul patrimoniu național într-o vacă bună de muls. Furturile din avutul statului au căpătat proporții inimaginabile, astfel că ceea ce a reușit să agonisească prin enorme sacrificii acest popor într-o jumătate de secol s-a scurs pe diferite căi în buzunarele noii nomenclaturi economice și politice în numai cîțiva ani. Dezinteresul pentru patrimoniul statului, corupția deschisă a protipendadei au condus la devalizarea economiei naționale. Noțiunea de tranziție – marea găselniță teoretică post-decembristă, nu este în fapt decît o formă de camuflare și motivare a incompetenței, dezinteresului și lipsei de scrupule ce domnesc azi în societatea românească. Iar comunismul, dincolo de orice interpretări, nu a fost decît o luptă bestială pentru putere, iar protagoniștii săi nu au fost mînați de generozitate și avînt spiritual umanist, ci doar de lăcomie, ură, rapacitate și fanatism. Chiar dacă acesta încă se manifestă în forma sa sălbatică și că în România post-comunistă după 15 ani de libertate continuăm să „echivalăm respectul cu frica și normalitatea cu dictatura”, puterea de a ne modela viitorul stă în mîinile noastre, ceea ce presupune ca fiecare dintre noi să particpăm la dezvoltarea democratică a acestei țări. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns