ACCENTE Criza culturii

Motto: „Cultura este libertatea spiritului, independența individului”

Fichte

21 mai este Ziua Mondială a Culturii. În țara noastră, acest eveniment a fost marcat prin simpozionul omagial „Leonardo da Vinci – a 550-a aniversare”, manifestare înscrisă în calendarul UNESCO pe acest an. Simpozionul s-a desfășurat în aula Academiei Române, sub patronajul Comitetului Național UNESCO pentru Dezvoltare Culturală și Institutului Italian de Cultură. Această zi semnifică într-un mod cu totul aparte un timp înveșnicit prin îngemănarea creației și cunoașterii treimii conceptuale Adevăr – Bine – Frumos.

Cu toate acestea ne aflăm, astăzi, indubitabil, într-o profundă criză a culturii europene și, implicit, a celei românești. Cartea e tot mai scumpă și, deci, tot mai puțin accesibilă, dincolo de aspectul financiar-erconomic fiind tributari unei mentalități în care cultura autentică nu-și prea mai găsește locul. Interesul pentru teatru, pentru film, pentru expoziții sau concerte simfonice urmează aceeași linie descendentă. Așa cum se dezbate, din păcate doar într-o mică măsură, destul de rar și doar într-un segment al mass-media, este vorba nu doar de o criză a modelelor culturale și politice care au inspirat viața europeană în ultimii 20 de ani, ci și de una a creștinismului, ori de descreștinare. Ideologiile ateiste, secularismul, comunismul – ca fenomene și produse ale culturii europene, se confundă cu criza, dezorientarea și disperarea.

Probabil că astăzi trebuie să vorbim mai mult despre puterea culturală a unui stat decît despre puterea sa economică ori militară, deoarece puterile culturale vor uimi foarte mult lumea în acest secol pe care îl trăim într-o zbatere continuă pentru supraviețuire. Aceasta și datorită faptului că atunci cînd devine o entitate vie cultura dobîndește o mare putere de transformare. Ne oferă un spor de cunoaștere și alternative pentru luarea deciziilor potrivite pentru acțiuni culturale de anvergură atît de necesare umanității.

De mai bine de zece mii de ani omenirea ne-a lăsat o moștenire importantă, iar dacă reușim să o adaptăm și să o însuflețim vom putea beneficia de tezaurul ei de experiență și valoare.

O cultură cu adevărat autentică duce la înflorirea adevăratelor valori interioare, cum ar fi, printre altele, ordinea, justiția, adevărul, libertatea, însușiri de natură să apropie nu doar indivizii, ci și națiunile.

Omul și-a asumat o anumită condiție în momentul în care a fost în stare să vadă dincolo de aparențele lucrurilor, să dea dovadă de imaginație, să compare și să creeze simboluri. Confruntată cu această situație de criză, în special cu criza de identitate pe care o trăiește individul secolului nostru, cultura generează noi dimensiuni morale, filosofice și spirituale, noi căutări, dar și piste ocolitoare în încercările oamenilor de a se uni prin toleranță și solidaritate. Din nefericire, apare tot mai vizibilă tendința de deculturalizare a societății românești, o societate post-culturală în care interesul pentru cultură se prăbușește în oceanul indiferenței și în care mass-media îndeplinește din ce în ce mai bine rolul de a nu reflecta acest fenomen și de a încuraja, în schimb, prostul-gust, vulgaritatea, apetitul pentru tot soiul de kitsch-uri și pentru exacerbarea vedetismului. Această criză aparține majorității națiunii noastre și este provocată – ca să spunem așa – de ușurința cu care cei ce conduc destinele țării privesc rolul, locul și rostul culturii atît de intim legată de identitatea națională.

Minimalizarea și slaba promovare a fenomenului cultural, sărăcia și perspectivele nebuloase fac din România un teren fertil pentru traficanții de iluzii. Astfel, tot mai mulți români, îmboldiți de speranța mîntuirii sau tentați de avantajele materiale pe care le oferă în prima fază sectanții, sînt racolați de nenumăratele organizații obscure apărute ca ciupercile după ploaie după căderea regimului comunist și ajunse, acum, într-o perioadă de relativă înflorire.

Despre astfel de probleme s-a discutat încă de la începutul anilor ’90, o perioadă în care lumea părea mai mult decît dornică să caute formule neconvenționale și miraculoase de ieșire dintr-un impas aparent cronicizat. Fenomenul evoluează cu repeziciune mai degrabă în funcție de pregătirea, de cultura, de atitudinea indivizilor, decît de o conjunctură nefastă. La toate acestea putem adăuga și îndepărtarea omului de credință prin neacceptarea preceptelor tradiționale, atitudine ce i se pare dogmatică și retrogradă și îl face să caute înțelesuri noi în textele vechi, fiind gata, în numele toleranței, să facă loc în universul său cultural-spiritual unor ingrediente exotice. Astfel se explică interesul general pentru modalitățile alternative religiei, adevăratei culturi, care a crescut constant în ultimii ani, fenomen foarte bine sesizat de strategii industriei de divertisment, care s-au și orientat în consecință, astfel încît cărțile de inițiere în domeniul ezoteric au atins tiraje impresionante, iar numeroase filme și seriale de televiziune care pun în scenă fenomene supranaturale, vampiri și vrăjitoare, au urcat vertiginos în topurile de audiență.

Pe fundalul unor monografii de cartiere, ce aduc servicii unei idei de istorie afectivă locală, cultura – singura care ne-ar scăpa de contextul marginalizării, nu mai are căutare pe piață decît în măsura în care poate fi transpusă pe ecran sau pe perete (tip grafitti) dar unde pînă și eroul de pe ecran e uitat după cîteva minute, cînd pe un alt canal de televiziune un alt așa-zis erou îi ia locul. Și iată că, astfel, tot ce ține de arta spectacolului e distracție, tot ce ține de carte e informație, iar ce ține de muzee nu mai interesează pe nimeni. Iar cei cîțiva artișt retrași în strîmta tainiță a citadelei fac și ei, la rîndu-le, politică, gîndesc de azi pe azi, în valută, pierzînd marile sensuri ale menirii lor în frenetismul cotidian. Și pentru că, așa cum afirma un mare scriitor contemporan „…dacă ideile nu circulă, dacă limba se închide într-o zonă bine determinată, închisă, dacă oamenii cred că ei devin buricul lumii, pentru ca – neavînd contact și comparație, e normal să facă contact și comparație între ei, în acel moment noi pierdem bunul cel mai de preț, ceea ce se cheamă chintesența unității naționale, care este conștiința culturală comună românească. Iar astăzi, contează mai mult ca oricînd cum gîndim. Pentru că unitățile de luptă colectivă pentru supraviețuire se bazează nu neapărat pe bani și pe producție, se bazează pe o unitate culturală. Dacă noi vom pierde această unitate culturală vom fi un spațiu deschis tuturor vînturilor”. (Romulus Dan BUSNEA)