Dacă în politicile românești post-decembriste există un consens general privind șansele tranziției spre economia socială de piață, acesta se sprijină pe necesitatea atragerii de capital străin prin promovarea unui cadru instituțional atractiv și sigur pentru investitorii potențiali de peste hotare. Principiul e clar: nu contează de unde vin banii, ci care este volumul lor și spre ce proiecte se îndreaptă. Din acest punct de vedere, românii sînt clar dezavantajați în topul est-european al investițiilor străine, situîndu-se la distanțe apreciabile față de Ungaria, Polonia, Cehia, Bulgaria și alte state foste comuniste. Care ar putea fi explicațiile? In primul rînd, ele țin de o mentalitate păguboasă, care în expresie directă înseamnă un slogan venit din cele timpuri: „nu ne vindem țara”. O teamă de ceva pe care nu-l cunoaștem și, deci, nu avem cum să-l înțelegem. Dar există și îi plătim tribut. Experiența mondială a ultimului secol, cel puțin, ne demonstrează că înseși statele super-dezvoltate din punct de vedere economic, care exportă capital sub formă de investiții, își deschid oportunitățile pentru capitalurile de import. SUA, Japonia, Anglia sînt doar cîteva exemple în acest sens.
Așadar, România trebuie să-și revizuiască atitudinea și în această direcție. Atît președintele Ion Iliescu, cît și premierul Adrian Năstase au reiterat, de curînd, ideea stimulării atragerii de capital străin (China ar putea fi o sursă serioasă din acest punct de vedere) din țări precum Germania, Franța, Italia, și nu numai, prin crearea de oportunități cu grad ridicat de atractivitate. Lucrurile trebuie interpretate, de asemenea, din perspectiva nevoii și a utilitții sociale.
Problema a declanșat mari controverse pro și contra, generate de întrebarea: care este efectul psihologic generat de achiziționarea, de către firme străine, a unor proprietăți industriale sau imobiliare de mare valoare? Experiența americană în această direcție este una de referință. Dar nici aici nu există o convergență perfectă în receptarea și interpretarea fenomenului. In vreme ce numeroși americani sînt alarmați de aceste evoluții, alții relevă aspectele pozitive ale investițiilor străine, care se concretizează în aport substanțial de devize libere cu efect benefic asupra pieței muncii: peste 3 milioane de locuri de muncă create numai în ultimii doi ani!), precum și în stimularea activității economice interne și în sporirea capacității de concurență pe plan mondial.
Prezența investitorilor (a proprietarilor) străini a fost întotdeauna și pretutindeni o sursă de îngrijorare și controverse. Achizițiile de terenuri, de proprietăți și mijloace de producție făcute de către străini au fost privite, de-a lungul timpului, cu suspiciune, neîncredere și neliniște. Oameni din întreaga lume par să nutrească un sentiment instinctiv că trebuie să apere ceea ce consideră că le aparține, indiferent dacă este vorba de o proprietate personală măruntă sau de un obiectiv important ca valoare națională și istorică. La nivelul subconștientului, majoritatea oamenilor consideră adesea achizițiile făcute de către străini drept echivalentul economic al invaziei militare și dominației străine. Ei nutresc temeri și resentimente legate de perspectiva pierderii controlului asupra modului în care trăiesc și fac tot ceea ce fac, sau a pierderii unor simboluri îndrăgite ale identității naționale. Nu trebuie să ne mire că se investește într-o țară precum America, atîta timp cît banii Europei au constituit fundamentul dezvoltării industriale în anii de pionierat ai dezvoltării economice a Statelor Unite, marcați de secolul al XIX-lea. Pentru străinii care investesc în State, printre stimulentele nemonetare s-au numărat încrederea în stabilitatea politică, o convingere fermă privind imparțialitatea forurilor judecătorești și avantajele lichidității de piață. Iar printre cei care critică investițiile străine în Statele Unite se află și mulți care admit că acestea stimulează activitatea economică, dezvoltă piața și creează locuri de muncă, oferă beneficii tehnologice și de management, sporesc capacitatea de concurență, determină firmele indigene ale căror afaceri stagnează să-și sporească eficiența, contribuie la stabilitatea financiară și la dezvoltarea economică de ansamblu, reduc deficitul comercial și al balanțelor de plăți.
Din aceste motive guvernatorii, primarii, legislatorii, numeroase alte instituții ale statului, oficialități și personalități, alături de Camerele de Comerț, au stimulat activ și au salutat fluxul de capital străin. Rezultatele se văd în consolidarea economică, dar și în efectele de natură socială pe care îl determină.
Cu toate acestea, este greu de imaginat că investitorii străini vor ajunge vreodată să exercite vreun control asupra economiei acestei țări, sau a alteia, ori să preia cîrmele ei, subminînd instituțiile politice, să ocolească legile ori să impună concesii exorbitante, așa cum susțin adesea cei care îi critică. Astfel de intenții nu se vor putea manifesta atîta timp cît mijloacele politice și juridice de contracarare vor fi în permanență disponibile.
In general, anumite industrii și activități au rămas, și trebuie să rămînă în proprietatea și sub controlul statului, din motive legate de securitatea națională. Această normă este strict necesară atîta vreme cît lumea continuă să fie împărțită în țări cu ideologii și interese diferite. Dacă e normal ca economia mondială să fie guvernată de forțele pieții, în cadrul unui sistem comercial deschis și avînd drept principal obiectiv o eficiență optimă la nivel planetar, investițiile străine se cer mai curînd încurajate decît limitate. S-ar putea ca, așa cum afirmă adversarii lor, investițiile străine să nu fie un ospăț gratuit, dar la fel de probabil este că prețul lor merită să fie plătit. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns