Conștient și sensibilizat (în sfîrșit) de puterea economică a Chinei, putere ce crește de la o zi la alta, Executivul de la București și-a propus să-și îndrepte fața spre Beijing revigorînd relațiile comerciale dintre cele două țări, în special prin atragerea de investiții chineze, cu predilecție în construcții și amenajări de drumuri sau în domeniul modernizărilor hidroenergetice, dar și prin creșterea volumului exporturilor românești, inclusiv prin dezvoltarea turismului. Aceste tendințe nu pot să ne îndepărteze, însă, de un mare adevăr: politica economică românească, pe care o promovează și o implementează guvernanții noștri, se află de regulă cu un pas mare în urma țărilor cu economii prospere. Ținem, după cum se zice, trena. Tocmai de aceea România aleargă acum „cu limba scoasă” după trenul chinez, care mărșăluiește cu viteză maximă spre destinația finală pe care va sta scris: progres și prosperitate.
Sîntem destul de timizi (pentru a nu spune superficiali) în tentativele de atingere a diverselor scopuri; nu analizăm cu atenție și obiectivitate anumite modele de dezvoltare pe care să le adaptăm la condițiile și posibilitățile noastre. Intr-un cuvînt, sîntem deficitari în perceperea schimbării ca fiind singura șansă de a ieși, în sfîrșit, din criza perpetuă în care ne zbatem.
Știm că miracolul chinezesc nu este de dată recentă, el ne fascinează din vremuri nu chiar apropiate. Miracolul economic începe, însă, abia din 1979, cînd în China țăranilor le sînt distribuite parcele de pămînt spre a le cultiva liber, în folos propriu și, de asemenea, sînt create întreprinderi private în sectorul serviciilor. Țara se deschide spre exterior și privește cu încredere spre viitor. Limitîndu-și importurile prin taxe vamale ridicate, China își intensifică exporturile și atrage capitalurile străine, mai cu seamă prin crearea de zone libere în jurul marilor orașe și unde guvernul a stabilit cîteva norme obligatorii, care se aplică fără nici un fel de derogări. Astfel, o întreprindere cu capital mixt trebuie să asigure desfacerea a cel puțin 75 la sută din producția primilor 5 ani pe piața unor țări dezvoltate din punct de vedere economic, fapt care implică un nivel calitativ ridicat, competitiv pe piețele țărilor dezvoltate. La doi ani după ce societățile cu capital mixt sau străin realizează profituri, ele plătesc o taxă de 15 la sută statului chinez. Taxa se reduce la 10 la sută dacă ponderea exportului produselor fabricate este de peste 75 la sută. Deși calculele arată că pe o perioadă scurtă cîștigul firmelor străine este mare, dacă privim lucrurile în complexitatea lor, în perspectivă, vom observa că avantajele sînt net de partea statului chinez.
Principalele puteri economice ale lumii au dat tonul investițiilor străine în economia chineză, aducînd – numai anul trecut – zeci de miliarde de dolari în tehnologii și fonduri, promotorii acestora fiind firme de prestigiu din întreaga lume. Fătră îndoială, acest fapt a fost posibil ținîndu-se cont de mărimea și extinderea pieței interne chineze, ca și de surplusul de forță de muncă, de lanțurile de furnizori externi foarte bine organizate, cît și de politici de prețuri atractive, care asigură numeroase facilități fiscale. Rezultatul? In topul mondial al exportatorilor China a ajuns pe primul loc, devansînd SUA și Coreea de Sud. Culmea este că economia americană este ușor dezechilibrată datorită scăderii consumului de bunuri autohtone, și asta fiindcă peste 30 la sută din produsele de consum provin tocmai din…China. Companiile străine care au investit în această țară plătesc impozite în procent de pînă la 27 la sută și se bucură de scutiri și reduceri fiscale dacă își localizează producția în zonele considerate defavorizate sau în zonele libere. Guvernul chinez este preocupat, de asemenea, de reducerea sărăciei în mediul rural, de reorientarea subvențiilor și a facilităților fiscale acordate industriei, către micii fermieri, ca și de respectarea și garantarea drepturilor omului. Evaziunea fiscală și corupția funcționarilor publici chinezi este aspru sancționată. Dacă se depistează o fraudă fiscală sau o așa-zisă șpagă în valoare de minim 2 500 de dolari, pedeapsa pe care o riscă vinovatul este de 20 de ani de închisoare!
Actualmente, economia chineză se află printre puținele economii din lume aflate în criză de supraproducție, o mare parte din aceasta fiind axată pe segmente de piață nevitale, de genul textile, jucării, suveniruri, brelocuri, bijuterii din aur, lactate (China fiind al treilea exportator din lume de bijuterii din aur), mobilă stil etc. Toate aceste măsuri, cu efectele lor, au făcut ca SUA să piardă 30 000 de locuri de muncă, anual, drept pentru care administrația Bush a hotărît să impună noi contingente la importurile anumitor articole de proveniență chineză, aceasta pentru a stopa sau a limita creșterea livrărilor.
Dincolo de alte aspecte ce susțin „miracolul” despre care aminteam, un fapt este de notorietate: China se grăbește, transformînd imposibilul în posibil. Prin politici sectoriale. Prin muncă susținută și trebuințe sociale moderate. De ce să nu procedăm și noi, românii, la fel?! (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns