Cînd, duminica pe la prînz, nu am altceva mai bun de făcut, deschid televizorul și țin companie maestrului octogenar al „Profețiilor despre trecut” (!) Sînt un „fan”, nedeclarat pînă acum, al longevivului politolog (multilateral dezvoltat), expert în toate, pe care îl cunosc de pe vremea cînd eram student. Și au trecut cîțiva anișori de atunci, mult peste patruzeci. Mnealui (nu știu de pe ce tărîmuri venise) îndeplinea la vremea aceea funcția de secretar general al oficiosului partidului unic. Post important nu glumă!? Îi urmăream editorialele și nu rareori mă îngrozeam ca nu cumva ideile sale „politico – filosofice” și „profețiile” privind „iminenta victorie mondială a comunismului” se vor adeveri. Ce-a fost, am văzut deja. „Prietenia de nezdruncinat româno-sovietică” s-a prăbușit total, „Lagărul socialist, invincibil” s-a destrămat, „Partidul unic de monolit, atotbiruitor” nu era decît un castel de nisip, încît toate aceste „profeții” ale maestrului s-au dovedit povești despre niște baloane de săpun. Nu-i reproșez fostului militant și „vizionar” comunist obositoarea gargară ideologică repetată la nesfîrșit în coloanele „Scînteiei”, că pentru asta era plătit gras, ci atitudinea cazonă, arogantă și respingătoare față de puținii studenți care încercau să desfășoare practică jurnalistică la cel mai bine înzestrat cotidian românesc al vremii. Cu recomandare specială și rugăminți rezonabile, politicoase din partea decanului facultății noastre, un grup de cinci colegi de la jurnalistică ne-am prezentat, în toamna lui 1956, la „Scînteia”, pentru efectuarea cîtorva săptămîni de practică în domeniu. Am fost primiți (dacă pot spune așa) de către „șeful statului major al redacției – tovarășul Brucan”. Pe-atunci, tînăr, în jur de 35 de ani, statură medie, obraji roșcovani, privire aspră, vestimentație de revoluționar în acțiune. În cuier îi atîrnau pelerina de ploaie (kaki) și șapca (leninistă) din piele de culoare maron. Probabil, cadou de la sovietici. Dialogul cu noi a fost scurt. Fără a ne invita să luăm loc pe scaunele tapițate aflate în număr mare în încăperea supradimensionată, gazda, tronînd grav în fotoliul de culoare vișinie, ne ceru să răspundem, pe rînd, despre domiciliul părinților, profesia și apartenența lor politică. Interogatoriul s-a încheiat la cel de-al treilea coleg. Profund iritat, secretarul general de redacție a plescăit nervos din buzele sale voluminoase și pronunță verdictul: „Îmi dau seama că am de-a face cu progeniturile unor mici burghezi, învățători, funcționari. Să vă intre bine în cap că, în această redacție, lucrează redactori riguros selectați. Ați greșit adresa și la revedere!”. Ne-am retras descumpăniți de așa etichetare și categoric refuz. În concepția marelui șef, învățătorul, profesorul ori funcționarul public, toți pe atunci la fel de săraci, erau „mici burghezi”. „Dar taică-tău ce-o fi?”, ne spuneam noi în sinea noastră, fără a ne împărtăși gîndurile. Cîteva zile mai tîrziu, am găsit îngăduința necesară pe la alte redacții, cu altfel de șefi, primitori, omenoși și ne-am desfășurat practica în bune condițiuni. Sincer să fiu, m-am străduit să uit cît mai repede acel dur moment al primei întîlniri cu „tovarășul Brucan”. Întîmplarea face ca, douăzeci și cinci de ani mai tîrziu, să-l reîntîlnesc pe maestru într-o altă postură: lector la fosta Academie de studii social – politice „Ștefan Gheorghiu” din București. Mă aflam la un curs de perfecționare jurnalistică pe cînd ‘mnealui, „profetul”, și-a făcut apariția la pupitrul amfiteatrului să ne povestească cum stau americanii cu organizarea vieții politice și guvernamentale. Ne-a oferit cîteva informații interesante, culese de la fața locului. Relatarea însă era monotonă, plictisitoare, iar duritatea-i de altădată dispăruse. Prins cu șoalda de către „ochii albaștri” infiltrați pretutindeni, fostul șef de la „Scînteia”, apoi reprezentant al României pe lîngă ONU, a fost debarcat și împins spre „cimitirul elefanților” de la „Ștefan Gheorghiu”, unde trona un alt abandonat – Leonte Răutu, mai marele său în ale propagandei de partid. Se pare că dictatorul nu-i iertase maestrului în profeții devierea bruscă de la stînga răsăriteană la dreapta occidentală și i-a tuns aripile. Cum s-a răzbunat „profesorul” la rîndul său, știm cu toții. În vîltoarea acelor evenimente revoluționare, chiar domnia sa a rămas surprinsă de falsitatea previziunilor sale referitoare la „succesele edificării societății socialiste multilateral dezvoltate și…”. Acum, aproape duminică de duminică, scos de la naftalină și atent periat, maestrul ne îndoapă cu un alt soi de „previziuni”. Cică, despre „trecut”. Care trecut? După cît ne dăm seama, spusele ‘mnealui nu sînt decît niște opinii personale despre evenimente politice, economice și sociale deja consumate la ora vorbirii. Profețiile, dacă cineva pretinde că le-ar face, se referă la viitor. Maestrul însă ne aburește cu un talmeș-balmeș despre trecut și ceva viitor. Uite, așa trece vremea. La beție și la bătrînețe multe spun oamenii, iar dacă unii se mai consideră a fi și „profeți” apoi ne-a binecuvîntat Cel de Sus! (Toma JĂMNEALĂ)
Lasă un răspuns