Într-un recent documentar cultural, difuzat pe un post central de televiziune – așa cum era de așteptat, la miez de noapte! -, am putut asista cu multă plăcere la prezentarea unei antologii de excepție a unor autori francezi, antologie destinată să pună în evidență principalele caracteristici ale peisajului cultural contemporan.
O antologie ce împărtășește o concepție asupra culturii dintr-o dublă perspectivă: cultura – ca mărturie istorică a asumării de către oameni a propriului lor destin și cultura – ca o condiție a orientării practice în vremurile actuale. Vremuri ce demonstrează că într-o lume grăbită, enervată, suprasolicitată și supusă încercărilor de tot felul, oamenii se pare că au renunțat la lupta cu ei înșiși.
De cele mai mult ori omul face adevărate eforturi pentru a-și limpezi și aduna gîndurile ca să poată citi o carte, ca să asculte o muzică bună, ca să poată urmări un film cu adevărat valoros. Mesajele complexe nu se lasă descifrate cu ușurință, iar strădaniile deslușirii sensurilor artei reprezintă adesea demersuri mult prea obositoare pentru a le accepta de bunăvoie și cu seninătate. Tendința către descentralizare, care exprimă accesul nostru la cultură, nu este niciodată absolută; ea nu are un punct stabil, care să ne îngăduie tocmai să o măsurăm și să o dezvoltăm. Dacă omul cultivat știe să scape de determinismele naturale care-l pot izola în spațiul și timpul existenței sale particulare, el poate fi o valoare sigură, capabil să recunoască și să-și asume istoria semenilor săi. Nu ești cultivat pentru că-ți schimbi peisajul natal cu sferele universalității. Nu ești cultivat nici pentru că ți se interzice dorința de altceva și frecventarea ideilor generale. Cultura este – așa cum o prezentau autorii antologiei, mai mult ca oricînd „…o chestiune de frontiere; e nevoie de podari și de orizonturi. Plăcerile care le rezervă sînt cele ale cercetașilor, care nu cunosc nici saltul înainte, nici spiritul cazon și care-și măsoară strădaniile, în seara marșului lor, nu în kilometri, ci în funcție de dezrădăcinarea la care ținuturile traversate i-au expus”.
De ce este importantă o astfel de lucrare? Pentru că autorii și-au propus să restituie prin intermediul ei marile direcții ale tradițiilor intelectuale care constituie fundalul dezbaterilor contemporane. In acest sens ea poate fi înfățișată drept memorie a întrebărilor noastre. Despre cultura științifică ei ne avertizează că se cufundă în straniu și paradoxal – astfel încît savanții nu mai ezită deloc să lege dialogul cu filosofii pentru a încerca să evalueze, de pildă, sensul realității sau șansele unei concepții deterministe asupra naturii, iar istoria ideilor științifice justifică sarcina care i se va impune omului secolului XXI: să gîndească și să acționeze fără certitudinea sistemelor, avînd drept unică resursă îndrăzneala și argumentele rațiunii.
In ceea ce privește cultura religioasă contemporană, se arată că religia rămîne un „fenomen social total”. Religia ține, în mod tradițional, funcția de legătură între omeni, aceasta garantînd ordinea socială existentă. Cu atît mai acut se pune problema declinului ei în societățile moderne marcate de individualism, în democrațiile caracterizate tocmai printr-un accentuat proces de secularizare și „dezvrăjire”, cu cît el îndeamnă la eliberarea de tradiții și de norme religioase.
A aborda, în zilele noastre, religia în dimensiunea ei culturală conduce, astfel, la precizarea termenilor dezbaterii care privesc definirea, valoarea și limitele laicității, atît în societățile creștine în care se pune problema, cît și în contextele musulmane și evreești, în care politicul și religiosul se confundă. Se invocă adesea o pretinsă întoarcere a religiilor în zorii celui de-al treilea mileniu, iar autorii pun o întrebare interpretabilă: „Să fie această reîntoarcere la credință din nevoia de a afirma o identitate, de a-și asuma forme de spiritualitate multiple, de a prospecta căile unei unități universale sau este, mai simplu, din grija de a reactiva emoțiile”? Această „întoarcere a religiosului” se opune mișcării de secularizare a timpurilor moderne, deoarece sfera culturală contemporană integrează în același timp valorile individuale și spiritul religios. Foarte interesantă este și modalitatea de abordare a culturii politice dobîndite în decursul secolului care s-a încheiat și care relevă o îngrijorare față de dezinteresul cetățenilor pentru treburile publice, ca și o preocupare deosebită pentru caracteristicile individualismului contemporan pentru rolul și transformările familiei, pentru problemele deosebite aduse în construcția Europei.
In privința artei, nu este împărtășit pesimismul unora dintre contemporani: „arta nu a murit”. Așa cum afirmă autorii acestei istorii a ideilor, „tema declinului artei este o idee filosofică. De la Platon încoace tot definim activitatea artistică și puterea ei de seducție dorind, însă, întotdeauna, ca arta să-și aibă finalitatea în afara ei însăși: în morală, în religie, în societate sau în viață, niciodată în simpla aspirație către frumusețe, care trebuie împărtășită.
In fine, în privința științelor omului, ca și a celor sociale, meritul acestui ultim capitol este de a ne înfățișa felul în care o filosofie a spiritului caută să ne limpezească astăzi condițiile acțiunii individuale și colective, precum și aspectele cele mai promițătoare ale culturii științifice și filozofice care vor veni. Abordarea prospectivă a unor idei majore ale umanității nu s-a făcut, nu s-a limitat, în această antologie, numai la inventarierea principalelor idei din peisajul cultural al omenirii, ci și-a propus și găsirea răspunsului la provocările secolului care urmează.
Romulus Dan Busnea
Lasă un răspuns