In urmă cu vreo două săptămîni, mai-marii Ministerului Culturii și Cultelor radiau de bucurie pentru izbînda de a fi împărțit frățește (mai bine zis, după interese de clan) subvenția pentru carte pe anul 2003. O împărțire ce ținuse cont – firește, nu-i așa?! -, de interesele oligarhiei politice aflată la putere, interese manifestate, printre altele, în atragerea unor intelectuali la sînul ei, cel încă plin de lapte și alte promisiuni. Toate acestea, în condițiile în care, prin sistemul subvențiilor de carte, Ministerul cu pricina ține în viață o serie de edituri care sînt pe punctul de a falimenta din cauza datoriilor mari acumulate la bugetul de stat.
Faptul a coincis cu momentul în care Michael Guest, ambasadorul Statelor Unite la București, aflat în curtea bisericii Stavropoleos, făcea o donație de carte mai mult decît necesară așezămîntului ieșit de mult timp din circuitul turistic bucureștean din cauza restaurărilor repetate și care nu se mai termină. Aceasta a fost, de altfel, cea de a treia inițiativă a ambasadorului, de profesie istoric, de la instalarea sa, în anul 2001, inițiativă care vine să sublinieze discret crasa lipsă de responsabilitate a oficialilor români din domeniu în mînuirea fondurilor destinate punerii în valoare a bunurilor culturale ale țării. Și cu asta, am atins un alt punct nevralgic.
Să nu uităm că monumentele istorice și culturale, aceste opere de arhitectură sînt, prin înseși calitățile și destinațiile lor, reprezentative pentru existența nației noastre. Ele constituie cadrul vieții de zi cu zi, fiind o reflectare a condițiilor sociale și a valorilor morale ale timpului lor. Iată de ce comitem un mare păcat ignorînd realitățile ce sfidează prezentul; continua degradare a unor importante obiective de patrimoniu național, între care monumente, biserici și lucrări de artă românești.
În decursul istoriei, domnitorii, dar nu numai ei, au sprijinit și stimulat activitatea spirituală, ce se regăsește în incontestabile opere de artă și de luminare a oamenilor. E suficient să amintim că bisericile și mănăstirile s-au constituit în adevărate focare de învățătură și de creație, prin organizarea de biblioteci, traducerea și tipărirea de cărți bisericești, dar și laice, care au rămas modele neegalate de artă tipografică. Tot aici se executau broderii de o mare perfecțiune prin colorit și desen, icoane, manuscrise decorate cu miniaturi, obiecte de cult sculptate în lemn, aur sau argint și, mai ales, pictură murală de interior sau de fațadă, piese de ceramică, inclusiv din cea utilizată pentru decorațiuni exterioare.
Pentru a marca originalitatea culturii românești, cercetătorii artei medievale se referă la un stil moldovenesc – al lui Ștefan cel Mare, la un altul brîncovenesc, evident nu doar în arhitectura bisericilor și a curților domnești, dar și în toate celelalte manifestări de artă decorativă și aplicată. Dar, pentru foarte multe dintre monumentele ce-și așteaptă că răbdare restaurarea încă nu există proiecte menite să valorifice rapid și eficient fondurile internaționale care au fost propuse spre derulare în toți acești ani și care, în cazul multora dintre ele, au cam alunecat spre alte destinații! Vă propun să ne imaginăm cum ar arăta, de exemplu, centrele orașelor importante ale țării din punct de vedere istoric și cultural dacă ar fi fost restaurate în stil tradițional și original, oferindu-ne astfel culoarea și atmosfera boemă de altădată! Cum ar fi, de-un exemplu, o plimbare prin centrul vechi al Bucureștiului, al Bacăului, al Clujului sau al Iașului și care să aibe exact înfățișarea de odinioară. Alții au făcut deja așa ceva și merită întreaga noastră admirațe. Exemple? Praga, bunăoară, denumită pe drept cuvînt „orașul de aur”, fascinează prin prezentarea de excepție a tuturor stilurilor arhitectonice și artistice care au străbătut veacurile și care au rămas aproape intacte pînă azi. Un „miracol” care se explică prin restaurările repetate aduse vechiului centru și deselor renovări la care au fost supuse majoritatea clădirilor importante din oraș.
Ce se petrece pe la noi? Chiar și un singur exemplu ne poate lămuri: de doi ani de zile se tot amînă restaurarea complexului Brâncuși de la Tîrgu Jiu din cauza unor încurcături provocate de sistemul birocratic românesc, caracterizat de asemenea anti-performanțe. Prin dispariția unor monumente ce nu mai rezistă intemperiilor și capriciilor naturii, istoria noastră are și va avea mult de suferit, deoarece acestea rămîn adevăratele, palpabilele mărturii ale unor moduri de viață, traducînd astfel aspirațiile, credințele și gusturile artistice ale celor care le-au construit și care, astfel, le-au dat viață pentru eternitate. Ele rămîn sau ar trebui să rămînă mărturii de neînlocuit în istoria identității naționale a fiecărui popor. Tocmai de aceea, cunoașterea, redescoperirea și conservarea lor se pun cu pregnanță în mai toate țările lumii, dar mai ales la noi, și mă gîndesc la autenticele bijuterii din nordul Moldovei, Bucovina, Maramureș ori de pe valea Oltului. Să nu ne reproșăm mai tîrziu, ori să ne reproșeze cei ce vor veni după noi, că am fost indiferenți față de această colosală moștenire ce ne atestă începuturile și continuitatea istorică. Pentru o astfel de atitudine nu există motivații și nici iertare. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns