Din toate timpurile, fie că au fost alegeri democratice sau nu, populația României, cu mulți amărășteni, dintre care peste 6,26 milioane de pensionari și peste 650.000 de șomeri la ora actuală, a fost aceea care a suportat crizele economice, eforturile de depășire a lor, ca și avalanșa promisiunilor mai mult sau mai puțin oneroase.
In ciuda declarațiilor voit optimiste ale celor care și-au depus candidaturile la fotoliile de primari și consilieri; în ciuda tuturor pronosticurilor care încearcă să alinieze România la standarde europene, perioada de tranziție – care parcă nu se mai termină – este una de criză multiplă: a structurilor economice, a investițiilor, a înapoierii tehnologice, manageriale și, bineînțeles, politică și socială.
Cu toate libertățile democratice obținute, ne aflăm în mijlocul unei sărăcii lucii, de care puțin probabil să scăpăm în următorii patru ani. Și asta pentru că în următorii ani tot o mînă de înavuțiți vor trăi în huzur, în timp ce majoritatea cetățenilor își vor drămui cu multă grijă fiecare bănuț, în timp ce prăpastia dintre bogați și săraci se va adînci nepermis de mult, chiar periculos de mult!
Și iarăși, cu ocazia alegerilor locale am putut observa că reformele sălbatice aplicate de ani de zile și sprijinite acum de o propagandă obedientă, înseamnă doar insuccese în stabilizare, privatizare, restructurare, toate făcute în numele unei bunăstări care întîrzie să-și arate roadele, populația susținînd că aceste reforme se fac sub apăsarea dură a acestei propagande.
Criza managementului macroeconomic, despre care am mai vorbit, face dovada unei neștiințe și neputințe evidente, iar succesiunea la putere a diverselor guverne nu s-a soldat decît cu unele concepții despre reformă, care s-au reiterat pe calapoade noi, în vreme ce mizeria a rămas aceeași, sau chiar s-a adîncit. O mizerie ciclică, dar temperată electoral. Și astfel apare o criză nouă: criza electorală, care arată foarte clar că populația nu mai știe în cine să aibă încredere. Așa după cum arăta un specialist în pauperizarea populației, „…acomodarea cu noua stare de lucruri este cea mai dăunătoare pentru societatea românească, iar acceptarea realităților actuale și complacerea în situația existentă fac dovada unei societăți civile nestructurate, slabe și disipate”.
Procesele pe care toți aleșii le văd în planul stabilizării, privatizării și restructurării ar fi trebuit să se regăsească în creșterea nivelului de trai, lucru care nu prea se vede nici de departe, ceea ce denotă că drumul reformei nu este cel mai bun. Iar promisiunile că foarte curînd vom culege roadele nu mai au credibilitate atîta vreme cît viitorul ăsta apropiat se află într-o continuă mișcare, îndepărtîndu-se tot mai mult de aspirațiile noastre, de năzuințele noastre într-o viață decentă. Dar, atîta timp cît foarte mulți dintre noi vom rămîne fără locuri de muncă, fără o motivație reală; cît mamele își vor mai abandona ori vinde copiii pentru că nu au posibilități să-i întrețină; cît bătrînii renunță să mai mănînce și să se trateze pentru a-și grăbi sfîrșitul; cît tinerii – chiar și absolvenți ai învățămîntului superior -, părăsesc locurile natale în căutarea unor locuri de muncă stabile și decent remunerate; cît medicamentele sînt atît de scumpe încît cumpărarea lor este condiționată de preț, și nu de nevoie, sîntem obligați să înotăm în acest amalgam de incertitudini. Iar lipsa unei scări autentice de valori, lupta pînă la epuizare pentru putere, exacerbarea egoismului de cea mai rea factură, indiferența față de semeni, duc inevitabil la decăderea morală a unei societăți fărîmițate de controverse și neajunsuri.
Aleșii noștri ar trebui să se convingă de faptul că pentru o democrație puternică noțiunea nu se poate situa deasupra legilor care protejează drepturile individului, cu excepția cazurilor în care motive clare de securitate națională, care sînt dezbătute și aprobate de instanțe, cer acest lucru. De asemenea, ar trebui să fie convinși că nici un oficial, de la nici un nivel, nu ar trebui să se aplece în fața a ceea ce, adesea, s-a numit „tirania majorității”, prin supunerea drepturilor oricărui grup minoritar celor ale majorității. Responsabilitatea de a ne asigura că principiul potrivit căruia „toți oamenii se nasc egali” nu revine doar judecătorilor, ci tuturor oficialilor, aleși sau numiți, de la primărie pînă la președinție, iar drepturile legale și garanțiile constituționale care nu vor fi susținute în practică nu vor fi mai mult decît niște simple vorbe pe niște foi de hîrtie. Cei care ne vor conduce mai departe și se vor considera mai presus de lege, sau își vor ține prietenii departe de atingerea legii, vor fi ei înșiși nedemocratici.
Drepturile legitime ale oamenilor trebuie reinstaurate și dacă drepturile proprietății particulare ale cetățenilor există prin lege, dar nu în practică, statul de drept nu este susținut, iar drepturile respective nu există cu adevărat. Drepturile implică responsabilități și, desigur, unele dintre acestea revin cetățenilor, inclusiv angajarea în probleme care afectează sănătatea unei țări; informarea în privința subiectelor de interes comun și contribuția sa decisivă care pot fi luate la nivelul lor, în concordanță cu principiile democratice. Intr-o democrație funcțională conceptele de serviciu public și voluntariat nu sînt doar înțelese; sînt învățate și exersate de la vîrste fragede. Altfel spus: democrația implică mai mult decît mersul periodic la urne.
Cu credința că noile autorități alese vor fi mult mai receptive la nevoile și valorile alegătorilor, așteptăm al doilea tur de scrutin, care vor limpezi întrucîtva apele. Ori, poate, le va lăsa la fel de tulburi. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns