Romulus Dan BUSNEA
Rezultatele unui recent sondaj de opinie relevă, între altele, faptul că deși numărul celor care se află, actualmente, sub pragul-limită al sărăciei a scăzut în ultimul an, segmentul populației sărace a crescut, apropiindu-se de două milioane. Desigur, fenomenul nu este unul de conjunctură, ci efectul politicilor falimentare promovate de guvernanții ce s-au perindat la putere de-a lungul ultimilor 14 ani.
În România anilor post-decembriști scăderea veniturilor, lipsa acută a locurilor de muncă, creșterea continuă a prețurilor, dar și alte tare determinate de perioada de tranziție confirmă percepția negativă a populației privind calitatea vieții. Cel puțin așa rezultă din toate sondajele de opinie, care nu sînt deloc îmbucurătoare, în ciuda așa-ziselor eforturi pe care le fac de ani de zile guvernanții noștri pentru „bunăstarea și fericirea semenilor”. Apare, aici, un alt paradox conform căruia deși indicatorii macro-economici arată, din 2000 încoace, că economia s-a angajat pe un trend ascendent, nivelul de trai pare a se deteriora pe zi ce trece, adîncind și mai mult starea de sărăcie în care se zbate din ce în ce mai multă lume. Conform ultimelor sondaje, peste 50 la sută din totalul cheltuielilor pentru achizițiile de mărfuri sînt efectuate doar de 10 la sută din totalul populației, foarte răspîndit fiind autoconsumul în cadrul gospodăriilor individuale, în principal al celor situate în mediul rural. Dar și acolo unde o bună parte dintre locuitori își asigură traiul zilnic exclusiv din producția proprie și veniturile realizate pe seama ei, rareori aceștia efectuiază achiziții din magazine sau apelează la diverse servicii și oferte. Se afirmă, de către 39 la sută dintre cetățeni, că veniturile gospodăriei ajung numai pentru strictul necesar, în timp ce pentru 36 la sută nu ajung nici măcar la acest nivel. Doar 1 la sută dintre români susțin că reușesc să aibe tot ce le face trebuință, fără a fi nevoiți să-și impună vreo restricție. Aceasta, în timp ce un număr important de parlamentari susțin un proiect care le-ar asigura un ajutor de șomaj după ieșirea de pe scena Parlamentului. Mai precis, se vehiculează ideia că ar fi vorba de o sumă egală cu 18 indemnizații lunare nete, adică aproape 1000 de dolari pe lună, net, și aceasta doar pentru faptul de a fi reușit să se înscrie pe locurile eligibile ale listelor electorale cu patru ani în urmă.
Responsabilitatea pentru interesul cetățeanului, pentru viața sa din ce în ce mai săracă și lipsită de bucurii ar trebui să primeze, mai ales că pentru fiecare reprezentant al poporului în Parlament bugetul cheltuiește, în medie, 125 000 de dolari anual doar pentru ca acesta să ne poarte de grijă.
Aceasta este, așadar, realitatea românească! Un exemplu, din multe altele: vizavi de blocul în care locuiesc se află un bloc de garsoniere în care predomină pensionarii, oameni care abia-abia își mai duc zilele, în condițiile în care mulți dintre ei nu numai că nu au căldură, dar nu au nici măcar curent electric! De multe ori îi văd cu privirile rătăcite printre rafturile magazinelor și cu buzele de culoare vineție din cauza frigului pe care îl îndură și afară, dar și în case. Pentru ei căldura a devenit o marfă mai scumpă aproape decît aurul, dar nu la fel de strălucitoare; nu una care să-ți ridice moralul și să te ajute să crezi că ai un trai decent. Cu toate că și căldura este o necesitate fundamentală a fiecărui om, așa cum este apa, sau mîncarea, guvernele și partidele care și-au bîțîit ideologiile prin România anilor de după revoluție au făcut-o aproape inaccesibilă. Isteria debranșărilor nu a reușit decît să arate că mulți dintre noi trăiesc la limitele de jos ale sărăciei și nu se pot descurca decît spetindu-se pe mai nimic sau primind cîte un ajutor de la vreo rudă ori vreun „sponsor” mai milos, să supraviețuiască. Dificultățile create de prețul gazelor, luminii electrice sau telefoanelor continuă să stoarcă bruma de puteri, să incite nervii, să sporească foamea și să umbrească și cea mai optimistă gîndire.
Secvențele care ni se derulează la jurnalele de știri ne prezintă o Românie sărăcită, aflată într-un regres aproape de agonie, ce ne apropie de condițiile Lumii a Treia, cu care începem să ne comparăm din ce în ce mai des.. Comparația nu este deloc exagerată atîta trimp cît și la noi, ca și în țările respective, sărăcia trece drept o caracteristică definitorie, cu precizarea că în anumite situații, des invocata Lume a Treia este definită în termeni rasiali, în virtutea conceptului că națiunile albe sînt bogate, iar celelalte sînt sărace. Sub un anumit aspect, ceea ce contează în cazul unor analize mai profunde privind cauzele și efectele sărăcirii populației nu sînt motivațiile subiective ale oamenilor, ci rezultatele concrete. Astfel, problematica moștenirii lăsată de o orînduire sau alta nu constă în lăcomia unora sau corupția altora, ci în consecințele concrete ale unor interacțiuni foarte complexe. Astfel, apare din ce în ce mai uzitată expresia „ajutor economic străin”, care nu este cu nimic mai justificat decît noțiunea de „piedică economică străină”.
Iată, așadar, întrebarea: ajutor, sau piedică?; o întrebare pe care și-o pun deseori specialiștii în economie, cu privire la ieșirea unei țări din starea de sărăcie. In realitate, „ajutorul străin” este folosit adesea de guvernele țărilor mai sărace, și în special ale celor din Lumea a Treia, ca și iresponsabilitatea guvernului respectiv, fapt care îi permite, prin ameliorarea consecințelor propriilor acțiuni, să-și prelungească șederea la cîrma țării. Mai mult decît atît, organizațiile internaționale care transferă ajutorul economic necesar scoaterii din sărăcie, tind să prefere ca guvernele ce beneficiază de un asemenea ajutor să joace un rol mai activ în planificarea și chiar dirijarea economiei. Iar faptul că aceste organizații exercită control asupra unor fonduri enorme le permite să impună experimente și formule preconcepute care nu implică în final nici un risc major pentru funcționarii organizațiilor respective, chiar dacă rețetele economice prescrise de ei se dovedesc a avea urmări nefaste pentru popoarele unor țări precum România, care primesc așa-zisul ajutor.
Cu toate acestea, pentru evitarea unui cerc vicios al sărăciei există doar două leacuri: ajutor economic masiv furnizat de alte țări, sau măsuri draconice în sfera politicii interne. Intr-adevăr, o mare parte a eforturilor actuale ale unor conducători și guverne constă, adesea, în obstrucționarea, reprimarea și chiar alungarea din țară a celor care posedă acele atribute ale capitalului uman ce sînt necesare în scopul dezvoltării economice. Tocmai de aceea guvernul României nu trebuie să facă pasul fatal ce o poate duce în brațele Lumii a Treia, atîta timp cît ni se mai acordă o șansă: cea a progresului! Altfel ne așteaptă, irevocabil, căderea liberă.
Lasă un răspuns