Adevăruri refuzate

Recuperarea istoriei

Iarna vrajbei româno-maghiare se apropie de sfîrșit? După unele semne, s-ar părea că da! După altele, verdictul se amînă. Recenta întîlnire de la Arad a unor lideri ai PSD și UDMR a reluat dialogul privind amenajarea „parcului reconcilierii” și amplasarea statuii libertății – subiect atît de mediatizat în ultimele luni. O hotărîre clară în acest sens încă nu s-a luat. Ce ne rezervă viitorul apropiat, vom vedea. Pentru a ne clarifica unele chestiuni cu privire la subiectul în discuție, am apelat la opiniile, argumentate documentar, ale unui specialist în istorie.

Acum aproape 160 de ani, 29 de generali maghiari, participanți la revoluția din 1848-1849, au fost arestați, judecați pentru rebeliune și crime de război de autoritățile habsburgice, după care, cu meticulozitate specific austriacă, au fost executați. Chiar dacă învinuiții au fost supuși la interogatorii și o parte a procesului s-a desfășurat într-un teritoriu românesc, aflat însă sub stăpînire habsburgică vremelnică, românii din zonă, ca și ceilalți, nu au avut nici o implicare în acest act.

Știm cu toții că la 1848 guvernul revoluționar maghiar a decis, unilateral, ca Transilvania să fie declarată parte a Ungariei. Românii au protestat, în cadrul unei mari adunări populare cu caracter plebiscitar. După aceea, gărzile nobiliare maghiare au trecut la reprersalii față de români. Aceștia au decis să-și apere existența cu armele, în munții Apuseni, rezistînd gărzilor nobiliare și armatei maghiare. Voi încerca un succint jurnal de front pentru a demonstra „amabilitatea” comandanților maghiari în timpul evenimentelor, folosind, printre altele, informații din memoriul lui Avram Iancu despre faptele „oastei poporale” aflate sub comanda lui, în Apuseni. Izbindu-se de rezistența românilor, armata maghiară a trimis un negociator pentru a trata un armistițiu. În timpul tratativelor, trupele maghiare au atacat prin surprindere, „sălbaticii ostași (…) pîngăriră, predară și uciseră, fără diferență de sex. Mai mulți (români – n.a.) fuseseră spînzurați, apoi, în acea stare, și batjocoriți”. Din Abrud, aprigii oșteni și comandanții lor s-au îndreptat spre Roșia, unde, fuzionînd cu gărzile locale maghiare, „începură și aici a arde și a răpi, lăsînd și prin prejur acelelași urme de foc și omor”. Normal că la asemenea atrocități „sîngele românilor munteni se revoltă”, negocierile au fost suspendate, Avram Iancu răspunzînd că „numai sabia putea hotărî” între cele două părți.

Unii dintre liderii românilor transilvăneni au fost executați, din ordinul comandanților maghiari. Aceștia au cerut românilor, atît civililor din localități, cît și celor din structurile de rezistență din Apuseni, să depună armele pentru că, indiferent ce ar face, trupele maghiare nu ar fi fost în nici un fel trase la răspundere. În caz de nesupunere din partea românilor, aceștia urmau să fie total stîrpiți, „pînă la pruncii din fașă”.

Învinși de civilii din Apuseni, unii dintre ei fiind comandați de preoți români, o parte a ofițerilor maghiari au exclamat, cu năduf: „Să se mai bată dracul cu popii!” Adresîndu-se președintelui Republicii Ungaria, la 4/16 martie 1849, generalul Gh. Magheru îi reproșa: „…La câte lupte sângeroase, la câte rele, n-au dat loc încălcările violente pe care guvernul maghiar, printr-o contradicție inexplicabilă, le-a adus acestui principiu (principiul naționalităților – n.a.)?”

Magheru îi scria lui Kossuth, la Debreczin, mustrîndu-l că „…dacă brava națiune maghiară nu a ieșit biruitoare pînă în ceasul de față, aceasta e numai pentru că ea și-a făcut dușmani din toate popoarele, a căror simpatie o dobîndise (în fața inițială a revoluției – n.a.) vrînd, lucru nemaipomenit, să le conteste dreptul cel mai infailibil, cel mai sacru, la naționalitatea lor”. Silniciile armatei maghiare, girate de guvernul revoluționar, l-au indignat pînă și pe generalul Iosif Bem, polonez de origine. Acesta, profitînd de renumele pe care și-l cîștigase pe cîmpurile de luptă, a declarat, la un moment dat, că „maghiarii din Transilvania s-au purtat ca niște tirani, că îl dezgusta faptele lor, că le desființa tribunalele militare”, devenite celebre prin faptul că erau gata oricînd „să condamne la moarte prin împușcare sau prin spînzurătoare pe oricine le făcea umbră”.

Dezgropînd fantomele istoriei, dintr-un naționalism total nepotrivit cu vremurile pe care le trăiește Europa, politicienii maghiari din România au obținut finanțare pentru un grup statuar dedicat memoriei generalilor executați, astăzi considerați „martiri ai Ungariei”. Pentru că au fost omorîți pe teritoriul românesc aflat, atunci, sub stăpînirea Imperiului Habsburgic, unii membri ai UDMR, mai catolici decît Papa în unele privințe care țin de imaginea lor, au forțat partea română, și ea în goană după o imagine cît mai bună, să accepte construcția unui parc al reconcilierii, unde să fie amplasat și monumentul colectiv pentru ceea ce maghiarii pot numi „generalii martiri”, iar autoritățile habsburgice „rebeli” și „criminali de război”. Ce vină au avut generalii că au luptat, prin toate mijloacele, pentru „Ungaria Mare”, care să aibă teritorii luate și de la români, slovaci, croați, sîrbi? Ce dacă politicienii maghiari ai epocii, ca și generalii armatei maghiare, au jurat să lupte cu toate mijloacele pentru „Uniune sau Moarte”? Noi, românii, trebuie să le acceptăm toate mofturile actualilor politicieni UDMR, guvernul să le finanțeze proiectele lor de a-și recupera istoria, că pe a noastră tot guvernul are grijă să o alunge din școli și din inimile oamenilor!

Cu doar cîteva zile în urmă, liderii PSD s-au întîlnit, la Arad, cu reprezentanții UDMR pentru a decide unde să amplaseze „parcul reconcilierii” și faimoasa statuie a libertății (altora, nu a românilor!) Pentru că încă nu au ajuns la o înțelegere, de ce nu ar lua decizia cerînd și punctul de vedere al băieților de peste ocean? Mai ales că sînt tare pricepuți într-ale istoriei; ne-au demonstrat-o în numeroase cazuri, între care și cel al mareșalului Ion Antonescu.

De ce n-am avea și noi, românii, martirii noștri? Pînă una-alta, politicienii români ar trebui să reconcilieze cu cea mai mare parte a populației României, aflată într-o degringoladă economică mai ceva ca în anii Marii Crize din anii 1929-1933! (Laurențiu STROE)