Ajustarea structurală

Citez dintr-o declarație care rezumă conținutul poziției țării noastre de renunțare la acordul cu FMI: „Că vom mai avea pe cap FMI-ul, sau că nu va mai fi nimeni care să ne tragă de mînecă, datele problemei nu se schimbă fundamental. Economia reacționează la fel și dacă vine echipa de experți de la FMI și dacă îi vom urca în avion și le vom spune să mai treacă pe aici doar în vacanță. După aceea, însă, nu vom mai putea da vina pe nimeni pentru greșelile noastre. Poate doar pe destin”, spunea, destul de plastic și cu simțul măsurii declarației, unul dintre finanțiștii aflat, nu demult, la guvernare.
Renunțarea la acordul cu FMI, cu toate rezervele manifestate de unii analiști economici, nu va face altceva decît să determine Guvernul să își asume, în sfîrșit, responsabilitatea acțiunilor economice, chiar dacă aceasta ar duce, în final, la pierderea unei cote procentuale din capitalul politic. Dar, cum guvernarea pentru actualii conducători nu este pe viață, rămîne punerea interesului național pe prim-planul unei filosofii financiare – cea a Guvernului – și ale cărei cerințe nu sînt adaptate la mediul economic românesc. Fondul Monetar Internațional (FMI) a cerut răspicat blocarea salariilor bugetare în anul 2006, o dată cu reluarea solicitărilor pentru o construcție bugetară cu deficit zero sau excedent, condiții ce nu au fost acceptate de partea română, așa cum au declarat presei centrale surse din Ministerul Finanțelor Publice. Negociatorii români au insistat pentru o majorare salarială care să poată acoperi cel puțin rata inflației, așa cum, de altfel, s-a întîmplat și în anii precedenți. Cu privire la discuțiile purtate de faptul că deja se acceptase o reducere a deficitului, o restrîngere și mai drastică a cheltuielilor, a fost din start respinsă, avînd în vedere sumele necesare pentru cofinanțarea proiectelor UE, ca și a lucrărilor de infrastructură. După cum bine își amintea unul dintre cei cîțiva reputați analiști economici, România a mai fost supusă jocului impus de FMI în anul 1998, „an de vîrf al dificultăților sale de plăți externe, cînd România a fost trimisă de FMI pe piața internațională a capitalului privat avînd obligația, oficializată public, de a se împrumuta, deși nu avea nevoie și pentru că, altfel, era amenințată că nu va putea încheia un acord cu FMI și nici primi certificatul de credibilitate de care avea nevoie”. Și astfel, capitalul privat internațional a refuzat creditarea și, în mod indirect, a reușit să salveze România, care în final a avut capacitatea să efectueze, fără să se complice, plățile din banii pe care îi avea. Așa este cînd te supui, cînd trebuie să te conformezi unor asemenea programe de redresare, ca cel al FMI-ului, de o strictă ideologie liberală, oricare ar putea fi consecințele sociale.
Nici un proiect al vreunei țări nu are șansă de reușită dacă nu servește, într-un fel sau altul, obiectivelor politice și economice ale FMI-ului. Comportamentul – atît al FMI, cît și, de cele mai multe ori, al Băncii Mondiale, în raport cu țările implicate în astfel de programe, este caracterizat de nerealismul modelelor propuse ca norme tuturor economiilor naționale. Schemele și formulele matematice deocheate, considerate drept garanții ale solidarității științifice a argumentării creează, în realitate, o soliditate artificială pe care cineva n-ar putea, totuși, să o pună la îndoială fără a trece drept incompetent. Din păcate, voința de a extinde modelul liberal la întreaga lume conduce la o formă de reducționism și la acceptarea unor precepte bazate pe deducții pur teoretice sau artificiale, de unde și gradul înalt de nereușită. Pentru a avea o imagine cît mai clară și obiectivă asupra metodelor utilizate de FMI și Banca Mondială, trebuie avută în vedere următoarea schemă pe care o aplică și una – și cealaltă dintre organizații. Cînd o țară în curs de dezvoltare este, pentru un motiv sau altul, adusă în situația de a solicita ajutorul instituțiilor internaționale și „constrînsă să ceară un ajutor, obligația acesteea este de a face viitoarea cooperare conformă cu dogma ideologică. Planurile de ajustare structurală care rezultă stabilesc de la bun început un număr de etape pentru potențiale împrumuturi, pe care începusem să le simțim cu toții: liberalizarea prețurilor; devalorizarea monedei naționale; blocarea, respectiv diminuarea salariilor; reducerea, în consecință, a cheltuielilor publice în vederea diminuării deficitului extern; privatizarea marilor grupuri publice (bănci, companii de transport, firme industriale, deschiderea granițelor pentru concurența internațională și, nu în ultimul rînd, specializarea într-un număr limitat de produse pentru export, cu consecințe dezastruoase: accentuarea inflației, lipsirea de adevărate politici economice, slaba stăpînire a politicii monetare, vasalizarea patronatului și aservirea guvernelor față de interesele capitalismului internațional).
Concluzia finală este destul de clară: războiul liberalismului contra statului duce la reducerea rolului său, la desubstanțializarea acestuia și îl face incapabil să dicteze o voință politică propriu-zisă corespunzînd interesului general. Iar România va rămîne un obiectiv de dispută între capitalul privat transnațional, care a cam pus mîna pe economia țării, și birocrația financiară internațională. (Romulus Dan BUSNEA)ntru o majorar

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!