Petru CIMPOEȘU
Fiindcă pe întreg parcursul acestui an comemorăm cinci secole de la trecerea la cele veșnice a marelui domnitor, m-am gîndit să scriu cîteva rînduri despre una din ctitoriile sale mai puțin cunoscute – biserica mănăstirii Tazlău.
Altădată, drumul care cobora pe sub munte de la Dorne, trecînd prin Piatra Neamțului, Roznov și apoi pe Tazlăul Mare și pe Trotuș, pînă în Țara de Jos a Moldovei, era vestit. Astăzi, aproape că nu-l mai vezi pe hartă. Ca să ajungi la Tazlăul Mare, sat așezat aproape de izvoarele rîului cu același nume, trebuie să părăsești șoseaua națională Bacău-Piatra Neamț intrînd, din Roznov, pe un drum care duce prin Borlești spre Ardeoani și mai departe la Moinești și Tîrgu Ocna. Un drum al penitenței, aș zice, făcut anume pentru pelerini: adică plin de gropi și hîrtoape, încît cine intră pe aici cu vreun automobil sau altă invenție ce ține de transportul modern are a se aștepta după aceea la o grabnică oprire la vreun service-auto pentru trebuincioasele reparații.
În orice caz, mănăstirea de la Tazlău merită osteneala drumului, iar cei care, încumetîndu-se să înfrunte 20 de kilometri de asfalt județean, ajung pînă aici, sînt bine răsplătiți. Biserica e așezată aproape de malul gîrlei, într-un loc deschis ce o face să pară încă mai suplă și mai înaltă decît este (înălțimea la streașină este de 12 metri). Construcția a conservat stilul arhitectonic moldovenesc, cu turla rezemată pe patru colțari semisferici, soluție care avea după aceea să se aplice și la biserica Trei Ierarhi din Iași. Pictura inițială nu s-a păstrat, actuala pictură tempera datînd din secolul trecut. De asemenea, pridvorul a fost adăugat ulterior.
Ctitorie a lui Ștefan cel Mare, ea a fost zidită în ultimii ani de domnie ai marelui voievod, în apropierea unei biserici de lemn mai vechi, de pe vremea lui Alexandru cel Bun, după cît se pare. Lucrările au început în iulie 1496 și s-au încheiat un an mai tîrziu, în noiembrie. Între timp, Alexandru, fiul favorit al domnitorului, murise, dar numele i-a rămas scris pe pisania bisericii, fiind socotit ctitor alături de celălalt fiu, Bogdan, împreună cu doamna Maria Voichița și, bineînțeles, cu domnitorul Ștefan.
S-ar părea că acest nefericit eveniment a urmărit mănăstirea Tazlăului de-a lungul întregii sale istorii. După moartea lui Ștefan, în timpul domniei lui Bogdan al III-lea, ea a fost atacată și prădată de secui, care „…au luat toată averea mănăstirească și odăjdiile și vasele bisericești”, cum va scrie egumentul Paisie în plîngerea sa către scaunul domnesc. Refăcută în vremea domnitorului Petru Rareș prin grija doamnei sale Elena, și apoi dăruită cu averi și terenuri de către Alexandru Lăpușneanu și de fiul său nelegitim Ion Vodă cel Cumplit, iar mai tîrziu de familia Movileștilor, mănăstirea Tazlău devine pentru multă vreme adăpost numeroșilor sihaștri și călugări cu viață îmbunătățită, dintre ale cărora nume ni s-au păstrat cele ale smeriților rugători Chiriac, Onofrei, Iov, Serafim, Agaton și Silvestru… Ceea ce n-a scutit-o de convulsiile politice ale veacurilor care au urmat. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, cînd unele mănăstiri românești erau închinate Ierusalimului, numeroși călugări greci stabilindu-se aici, mănăstirea Tazlău a trecut și ea printr-o perioadă de grele încercări, căci „…acești oameni străini, grecii, n-au fost de nici un folos, ci totdeauna de pagubă și stricăciune, ca niște oameni răi și fără frica lui Dumnezeu”. În plus, mănăstirea a mai fost iarăși jefuită de oamenii lui Vasile Ceauru, „…de catane și nemți, pe timpul lui Racoviță”, dar și de cetele de haiduci de prin partea locului, pe timpul domnilor fanarioți. Abia la 1863 Alexandru Ioan Cuza, prin actul de secularizare, redă mănăstirea credincioșilor din partea locului.
În timpul regimului comunist mănăstirea a fost desființată, iar biserica a funcționat doar ca biserică parohială. După 1990 s-a reconstituit aici comunitatea monahică, dar mai sînt încă multe de făcut, căci chiliile au ajuns între timp o ruină, biserica însăși necesitînd numeroase reparații și lucrări de consolidare.
N-aș fi avut de unde să știu toate acestea dacă, pe lîngă vizita la acest vechi sfînt lăcaș, n-aș fi citit și monografia luminatului preot Gheorghe Vartolaș, fost paroh al bisericii din Tazlău, căruia i se cuvine toată lauda pentru efortul și vrednicia de a fi tipărit, în urmă cu cîțiva ani, cînd mănăstirea împlinea jumătate de mileniu de existență, o lucrare sobră, bine documentată, în respectul tradiției și plină de duhul adevăratei cucernicii.
Lasă un răspuns