Ion Iliescu, veteranul Azilului din Bacău
Pe cel mai bătrîn pensionar internat în Căminul de bătrîni din Bacău îl cheamă Ion Iliescu. A ajuns în acest centru pe 16 iulie 2001. Dacă întrebi pe cineva de acolo de un om de ispravă, toți te îndeamnă să-l cauți pe Ion Iliescu. Numele său?! Nici o legătură de rudenie cu președintele României. Asta nu înseamnă că nu l-a cunoscut sau că n-a avut vreodată legături cu acesta și familia sa. Ba, dimpotrivă! A fost chiar un apropiat al familiei actualului șef al statului. Ceea ce-a fost nu mai contează prea mult astăzi. Viața l-a adus în Azil, iar trecutul e îngropat într-un album de amintiri.
„Eu sînt născut în 1907, în luna lui Gustar, pe 13, în satul Rădeni din județul Iași. Am făcut școală la Pomîrla (1924), anul următor la Cernăuți, apoi am ajuns să lucrez ca telegrafist la Oficiul Dorohoi. Armata am făcut-o cu termen redus, la București, regimentul 1 Transmisiuni, de unde am ieșit sergent la 15 august 1928. La 1 decembrie 1928, lucram deja la postul de radio Gonio, la Cernavodă. Un an mai tîrziu, am fost numit provizoriu diriginte de poștă la Săveni, unde am stat trei ani. A urmat un examen la Cernăuți, după care m-au numit la Fălciu, unde am stat pînă în 1937.
Ion Iliescu povestește fără întrerupere. Îl privesc și-mi dau seama că am dat peste un om cu o poveste de viață mai bogată decît a multora dintre noi. N-a găsit însă pe nimeni pînă acum căruia să-i istorisească tot ce-a trăit. Și eu, recunosc, am dat peste el absolut întîmplător. Am mers la Azil să discut cu altcineva, dar nu l-am găsit. Iar norocul mi l-a scos în cale pe acest bătrîn. Stau cu el pe banca de lîngă cămin și-l las să-și depene în continuare povestea. Așa mai aflu că tot în serviciul Poștei și-a găsit și soția.
„Pe 28 august am făcut cununia religioasă, după care ea a plecat, pe 1 septembrie, la o școală la Timișoara. Am avut o viață frumoasă cum nu mai au tinerii în ziua de azi. Mereu m-am condus după patru idei: credință, dragoste, dreptate și bunăvoință. O viață întreagă am lucrat în serviciul Poștei Romîne. Pînă în 1967, cînd am ieșit la pensie. Așa am cunoscut ce înseamnă să muncești cinstit, ce înseamnă să ajuți țara în care te-ai născut. Acum, timpurile nu mai iartă pe nimeni. Azi toți sînt corupți”, îmi spune bătrînelul simpatic.
„Am fost coleg de bancă cu unchiul președintelui”
Legătura de nume cu președintele țării nu pare să fie un motiv de mîndrie, cu toate că a cunoscut îndeaproape familia acestuia. „Am făcut liceul la Pomîrla, unde l-am cunoscut pe tatăl președintelui, Adrian Iliescu. În 1924, cînd eram în clasa a V-a, el termina a VIII-a, dădea Bacalaureatul. Atunci a căzut la examen. Eh, îi știu, cum să nu! Cu unchiul președintelui, Constantin Iliescu, fratele tatălui, am fost coleg de bancă. De la el știu că bunicul președintelui a lucrat ca „subchirurg”, cum e acum agent sanitar. Mai știu că tatăl lui Iliescu a fost un an casier la bilete, apoi a lucrat la marfă, iar ceva vreme după aceea a ajuns director adjunct la CFR. De acolo a fost transferat la Timișoara, tot la Căile Ferate. În acele timpuri nu era cu politica. Abia mai încolo a început și cu asta. A mai fost apoi șef de gară la Coșbuc, apoi la Oltenița, unde s-a născut Ion, actualul președinte. Pe șeful statului am fost să-l văd personal cînd a venit și l-a propus pe Sechelariu pentru funcția de primar. S-a întîmplat în 2000, la Casa de Cultură, apoi la Sala Sporturilor. A plecat cu politicienii lui și nu a mai apucat să vorbească cu mine. I-am fost prezentat, dar atunci era prea ocupat cu campania fostului primar”, ne spune dintr-o suflare Ion Iliescu.
„Prefer o oră de rugăciune decît bîrfa”
Omul din fața mea schimbă subiectul. Nu insist, fiindcă alte amintiri îi sînt mai dragi. Îl văd după cum îi luminează chipul. Vorbește acum detașat despre oameni, despre locurile frumoase prin care a trecut. Pe timpul războiului a fost pe front, lucrînd tot în serviciul poștei. Practic, nu a fost înrolat în armată, motiv pentru care nu este astăzi veteran. Iliescu a avut trei copii, născuți în 1938, 1939 și 1941. Doi dintre ei locuiesc în Bacău, celălalt în Brașov. Îl întreb unde a stat, și-mi spune că a avut un apartament în Bacău, pe strada Alecu Russo pînă în 1997, cînd, din cauza unor defecțiuni în apartament, a fost nevoit să-l vîndă. „Am convocat atunci consiliul de familie și am vîndut apartamentul, pe 16 iulie 2001, cu 80 milioane. Am împărțit banii în patru, după care am ajuns aici la Azil”, îmi explică el cu lux de amănunte cum au stat lucrurile.
Ion Iliescu are 97 de ani și e veteran în cămin. Este mulțumit de viața pe care a avut-o. Este iubit de toți cei de aici. Asta deși nu stă prea mult cu ceilalți colegi de „suferință”. „Prefer o oră de rugăciune decît bîrfa”, mă lămurește rapid. Deși aude puțin mai greu ca altădată, ceea cel supără cu adevărat zilele acestea este o răceală care îl face să fie răgușit. (Mircea MERTICARIU)
Lasă un răspuns