Amintirea unui copil care primea cadouri de la familia princiară

Povestea nespusă a Castelului Roșu din Hemeiuș

Pe aleile tăiate nemțește, la milimetru, se zărește o nălucă îmbrăcată în rochie de epocă, deschisă la culoare, cu o umbreluță învîrtită nervos deasupra capului. Femeia înaltă, ca toate cele din neamul ei, se apleacă spre o tufă de trandafiri și-i spune ceva în germană interlocutorului, un bărbat rigid, care o urmează umil, la doi pași. Bărbatul o aprobă grăbit și face o plecăciune înainte de a pleca din fața „reginei”. Aristocrata este Lucia, fostă Cantacuzino-Pașcanu, soția principelui german Wilhelm-Schonburg Waldenburg. însoțitorul ei este Cristian Adolf, absolvent al Academei Forestiere din Essen, cel care trebuie să facă din domeniul principesei un unicat în materie de grădini. Discuția, mai mult ca sigur că va fi avut loc vreodată pe aleile superbului domeniu de la Hemeiuș. Nici nu se putea altfel, deoarece ambele persoanje sînt reale. Doar că și-au purtat pașii, pe aceleași alei pe care acum își fac pregătirea fizică fotbaliștii băcăuani, înainte de existența multora dintre noi.

Construcția „Castelului roșu”

Conacul, o superbă clădire medievală care și-a luat numele de Castelul Roșu după culoarea cărămizii din care era făcută, a fost construit între 1864 și 1866. Este unul dintre cele mai puțin cunoscute din județ de publicul larg pentru că, de-a lungul vremii, destinul a vrut ca superbul domeniu să fie printre cele mult rîvnite de toți potentații vremii. Construcția castelului a început în 1864 și a fost proiectat cu elemente arhitecturale gotice, baroce, precum si orientale de către familia Cantacuzino-Pașcanu, una dintre cele mai vechi familii boierești din România. Astfel, Costache Pașcanu este fostul vistier al lui Scarlat Callimaki al Moldovei, stigmatizat de trecerea vremurilor în hrisoave ca „om de nimic, grobian, ticălos, mincinosul Moldovei”. Asupra lui planau suspiciuni de simpatii incriminatoare față de Austria. în ceea ce-i privește pe Cantacuzini, este suficient să amintim că Grigore Cantacuzino era poreclit în acele vremuri „Nababul”, poreclă care i-a devenit renume și sub care este la fel de cunoscut ca și cu numele original în istoria românească. Aceștia sînt oamenii care prin alianțe și succesiuni au devenit rude și care au construit Castelul Roșu de la Hemeiuș. Imobilul a devenit, în 1879, proprietatea ereditara a Luciei-Schonburg Waldenburg, fostă Cantacuzino-Pașcanu, căsătorită cu principele Wilhelm-Schonburg Waldenburg în același an în care a început construcția castelului. Soțul ei se tragea din familia marelui Wilhelm Cuceritorul, așa că alintul de „regina”, cu care i se adresau oamenii locului, era mai mult decît îndreptățit.

Devastat de săteni înaintea rușilor

Odată intrați în stăpînirea domeniului de la Lilieci, prinții au decis să angajeze un specialist german pentru administrarea pădurilor și organizarea parcului domeniului. Așa au fost aduse aici specii rare de arbori și flori, care au făcut ca locația să fie unică în Moldova, dar și în țară. Iar colecția de trandafiri să stîrnească invidia familiilor regale din Europa. Totul a durat pînă la primul război mondial, cînd în 1919 domeniul de la Hemeiuș a fost sechestrat de stat. Proprietarul era neamț și, prin urmare, dușman al țării. Timp de zece ani, proprietatea a fost administrată sub sechestru judiciar, iar în 1929, cînd a luat ființă actualul Ocol silvic Fîntînele, toate pădurile din zonă au trecut în administrarea lui. Parcul și castelul au rămas însă în proprietatea moștenitorului familiei Schonburg Waldenburg, prințul Gunther Alexander Wilhelm-Schonburg Waldenburg pînă în 1945, cînd prințul a fugit din calea rușilor și s-a refugiat în Ardeal. Acela a fost momentul în care sătenii din Lilieci au năvălit pe domeniu și l-au devastat. Au luat tot ce se putea căra și au lăsat clădirea aproape goală. Ce n-au putut ei căra au desăvîrșit nemții. „De atunci, nu se mai știe nimic de familia de prinți. După 1945, Castelul roșu a deservit pînă și armata rusească. Figurează în documente ca teritoriu rusesc pînă în 1946, iar în incintă a funcționat Comandamentul armatei „eliberatoare”. „înainte de asta, însă, istoria locului este tulbure, a fost devastat de localnici, a funcționat și ca orfelinat, pe aici au fost și locuri de pășune pentru sat, dar și crescătorii de vite în fostele grajduri princiare. Apoi a trecut în administrarea Ocolului silvic Fîntînele și, astfel, s-a salvat un patrimoniu cu care începem să ne mîndrim din nou”, a spus Gheorghe Savu, directorul Direcției Silvice Bacău, un om care are ascendenți printre cei care au stat la un moment dat în preajma prințului Alexander.

„Am văzut pentru prima dată artificii”

Unul dintre cei care își mai amintește de prințul Alexander este și Costache Bolfă. Bătrînul spune că are 80 de ani, dar se mișcă mai ager ca unul de 50. Pe vremea cînd prințul și soția sa stăteau la castel, el era puști de școală. Școală făcut mai ales prin contribuția financiară a prințului. Păștea vacile prin preajma domeniului împrejmuit cu nuiele. Nu puteau pătrunde în parc decît cei vreo 20 de slujitori din sat și invitații familiei de principi. „Cînd făceau baluri, veneau trăsurile și caleștile din Bacău în șir lung. Mie mi-a rămas în minte prințul, un bărbat înalt de peste doi metri, care umbla cu o pușcuță, uite-atîta, face el semn din mîini ca să arate cît era de mică, și dădea vara după ciorile din parc. Nu erau oameni răi, nici el, nici ea, mîncau mulți pe lîngă ei. Eu știu că el a fost regele Albaniei, iar ea, „regina”, că așa-i spuneam, era rudă cu actualul rege Mihai. Cred că veri, dar nu sînt foarte sigur. Ne mai povestea una sau alta o vecină de-a noastră care avea o fată care lucra la Adolf, grădinarul. De altfel, cantonul silvic din parc era locuința lui. Aici avea și livadă de cireși, aici creștea și animale”, ne arată Costache căsuța parcă din povești în care a locuit neamțul care a dat naștere Parcului dendrologic de la Hemeiuș.
Ne spune despre grajdurile de cai dar și despre existența unei alte clădiri, aflate tot în incinta parcului pe care o denumește Castelul Alb. „Erau două, unul din cărămidă roșie, și celălalt din piatră albă, de aceea li se spunea Castelul Roșu și cel Alb”, rememorează bătrînul. El își amintește că de fiecare An Nou, familia princiară făcea daruri pentru copiii sătenilor. „Pe aici intram la brad. Ușa este de atunci, s-a păstrat. Atunci, copil fiind, am văzut pentru prima dată artificii care ardeau în brad. Noi le colindam sau le recitam ceva, și-apoi ei ne dădeau cadouri: pachete în care erau pantalonași, flaneluțe, căciulițe și ciorapi. Apoi au venit rușii, ei au fugit nu se știe pe unde. Oamenii din sat au luat ce-au putut, iar restul au cărat rușii. Iar domeniul nu a fost revendicat de nimeni. Mă bucur că se reface castelul exact așa cum era. âmi mai clătesc ochii cu copilăria”, și-a încheiat povestirea Costache Bolfă cu ochii țintă la pridvorul de deasupra boltei castelului. Unde de după o coloană parcă se ivea năluca unei femei înalte, îmbrăcată în rochie de epocă, care trecea agale spre ieșirea din față, cu mînerul umbreluței strîns în mănușa imaculată, să-și facă plimbarea prin parc. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!