Amsterdam: un pas între rai și iad

Ușile trenului de mare viteză se deschid, iar sutele de turiști se grăbesc să coboare. Apoi, fiecare o ia care-ncotro. E un furnicar în gară, de-ai zice că undeva în zonă e o gaură de unde izvorăsc omuleți. Albi, negri, din rasa galbenă. Turci, nemți, americani, britanici, japonezi, suedezi… Ce mai, de toți și de toate! Printre sutele de oameni pestriți, și eu. în timp ce mă lupt cu rucsacul cam greu, încerc să găsesc ieșirea. Luminile de prin toate colțurile, magazinele de tot felul, diversele anunțuri prin stații, micile ciocniri cu diverși turiști și scuzele spuse în toate limbile pămîntului mă năucesc pur și simplu. Reușesc să găsesc, într-un final, ieșirea. Mă opresc și zvîrl rucsacul. Trag aer în piept și m-aud spunînd fără voie: în sfîrșit, Amsterdam!

Am plecat din Koln cu trei ore în urmă, dar n-am realizat cînd a zburat timpul. M-am simțit, mai degrabă, ca în avion, cu tot luxul acela dimprejurul meu și, peste toate, cu amabilitatea personalului. Așa că starea mea de bună dispoziție mă face și mai dornic să continui ziua în același mod. Mă întîlnesc și cu gazda, care mi-a devenit fără voie și ghid. Pînă să ne găsim, însă, am avut timp să remarc frumusețea gării centrale din Amsterdam. O bijuterie arhitectonică, care acum e în renovare. Se lucrează pe bucățele, așa că ai ce să vezi. După ce o admir minute bune, mă întreb oare ce-or mai fi vrînd ăștia să-i facă. O tot privesc, apoi mă decid să merg spre oraș. Mi se explică că pe strada care pleacă direct din fața gării se poate ajunge în vestitul Cartier Roșu. Acolo unde prostituția și industria sexului e mai înfloritoare și mai de succes decît în orice alt loc de pe bătrîna Europă. Sînt gata s-o iau într-acolo, însă aflu că pe undeva prin stînga se poate vedea zona foarte veche a orașului. Convenim că a doua variantă e mai bună. însă, și aici, prostituție la tot pasul. Aveam să înțeleg mai tîrziu că despre acest aspect n-ai cum să nu vorbești dacă ești la Amsterdam. E parte din acest loc, din istoria lui. I-a dus faima în lume, așa că, turist sau nu, ai face bine să-l iei în seamă.
Mă strecor pe o străduță îngustă. Cu cît te adîncești în oraș, cu atît totul devine mai frumos. Primul lucru care mi-a creat o adevărată plăcere a fost apariția în decor a canalelor cu apă. Mă opresc și privesc în zare. „O altfel de Veneție”, îmi zic. Și aici, sute de turiști care se plimbă pe micile „străduțe”. Locul gondolelor e luat, însă, de ambarcațiuni moderne. Mai mici, mai mari, diferă doar prețul de închiriere. Au în comun culorile care le îmbracă. Sînt atît de vii și de interesant combinate, încît ai zice că-s toate niște mici jucării.
Tot atunci aflu că aceste canale au, pînă la un punct, o logică. E vorba de vreo patru cercuri de apă, care pleacă de la mai mic, apoi unul mai mare, și tot așa. Fiecare cu denumirea sa.
Fascinante mi se par și căsuțele pe apă. întreb dacă stau turiști, iar ghidul îmi spune că-i chiar o industrie. Sînt mulți turiști dornici să se trezească dimineața pe apă, și-atunci le închiriază.

Palatul regal, perla arhitecturală olandeză

Pentru cine nu e familiarizat cît de cît cu Olanda, prima vizită este de-a dreptul șocantă. Iar Amsterdamul îți poate face o imagine foarte clară despre cum e toată țara. Nu neapărat pentru că e capitala. însă și aici, ca peste tot în Olanda, vechiul se îmbină perfect cu noul. Alături de palate construite cu sute de ani în urmă și conservate perfect se ridică clădiri moderne, dar de un rafinament aparte. Parcurile și-au păstrat lampioanele de acum multă vreme, pînă și modul în care erau decorate zonele cu flori, însă noul este evident. Dar totul e făcut cu foarte mult bun gust. Fiecare detaliu are farmecul său.
Dacă-i întrebi pe olandezi ce-au mai frumos în capitală, te vor lua de mînă și te vor duce către Palatul Regal. Așa mi s-a întîmplat și mie. Iar după ce l-am văzut, am fost mut de uimire și plăcere. într-adevăr, impresionant. La fel cum mi-a plăcut să văd Turnul Rembrandt, unul dintre cele trei mai importante din oraș, sau pe cel al Bisericii de Vest. Toate cele trei turnuri care ies în evidență în Amsterdam poartă numele unor iluștri oameni de cultură, toți olandezi. De la Turnul Rembrandt, de exemplu, noaptea nu mai poți să-ți iei ochii. E luminat pînă la ultimul centimetru și poate fi văzut din mai multe părți ale orașului. Dar ce spun eu, totul e minunat la Amsterdam! Să vezi sute de mii de oameni zilnic rulînd pe biciclete, să vezi străzi aproape întregi pe care se vînd zeci de feluri de flori și, peste toate, vestitele lalele. Poți cumpăra lalele de toate culorile. Dar nu numai. Comercianții de flori, sau „băieții cu degete verzi” – cum li se mai spune, sînt adevărați maeștrii. Am văzut niște aranjamente florale de-am rămas fără grai. Și m-am gîndit la florarii noștri, care, sincer, ar trebui și ei să se pregătească să intre în Europa. Dar la florării nu găsești doar flori, ci tot felul de suveniruri. Cu șorțuri pe ei, sau nu, toți comercianții sînt amabili. Doar trag aer în piept să spun că vreau ceva, iar o fetișcană e deja lîngă mine. âmi zîmbește, îi spun în engleză ce vreau, și-o văd puțin surprinsă. Dar nu se dă bătută. Pînă la urmă ne înțelegem. âmi dă figurinele cerute și o moară de vînt în miniatură. âmi mulțumește, îmi împachetează totul ca la farmacie, apoi plec făcînd din mînă.
Totul în jur e un spectacol pe care cuvintele nu-l pot descrie. Cum nu știu să descriu suficient de bine în cuvinte cel mare cinematograf din capitala olandeză. O clădire impresionantă, ai cărei pereți flancați pe interior cu lemn vechi par nesfîrșiți. Luminată difuz, și avînd pe jos covoare vechi, ai zice că-i o casă de rendez-vous. Cei dornici de un film bun pot alege dintr-o plajă variată de pelicule: sînt nu mai puțin de 11 săli de cinema, în care rulează de fiecare dată un alt film.
Forfota orașului nu-mi dă pace. Pur și simplu nu pot sta locului. âmi continui drumul, deși e trecut de șapte seara. Luminile de pe străzi s-au aprins, iar orașul devine și mai frumos. încep să cînte pe la diverse ferestre și muzicanții. Un alt lucru care m-a surprins: foarte multe restaurante sînt situate la etajele clădirilor. Pentru că cele mai multe imobile sînt măcar înguste, dacă nu și foarte strîmte, proprietarii au recurs la această variantă. Un lucru inedit pentru turiști, care de sus au o imagine impresionantă, mai ales seara.

Universitatea de Teatru, locul boemilor

Dintre multele clădiri pe care le-am văzut în Amsterdam Universitatea de Teatru mi-a rămas la suflet. Sincer, n-avea nimic extraordinar, în stilul arhitectonic sau altceva. însă aerul acela boem, destins, elevat mi-a creat un sentiment plăcut. Dacă treci prgaul Universității, la parter dai de o sală imensă, cum sînt cele de bal. Totul e însă foarte modern. E, de fapt, o cafenea imensă. Sentimentul acela de „altceva” îți revine însă cum cobori pe terasă, care dă direct spre un lăcușor, unde poti servi pe terasă un pahar de vin și poți asculta muzică veche.
La fel de chic mi s-a părut și Grand Hotel, situat nu departe de centru. Un hotel devenit celebru doar pentru că Jaques Chirac, președintele Franței, obișnuiește să se cazeze acolo, de fiecare dată cînd e în capitala Olandei. Și tot ciudat mi s-a părut că un alt hotel, de cinci stele, a devenit celebru doar pentru că a fost deschis în cea mai veche școală din oraș.

Un milion de turiști pentru Ziua Reginei

Impresia lăsată de oraș după prima zi de stat aici a fost de nebunie totală. Totul e nebunesc de frumos, însă sînt atît de multe de văzut în jur și atît de condensat, încît îți lasă sentimentul acela de năuceală. Că ai văzut și auzit atîtea, dar nu mai reții nimic. Totuși, am pus asta pe seama dorinței mele prea mare de-a face totul deodată. Decis să aștept a doua zi, am plecat în căutarea unui mic bistro, unde să iau cina. Habar n-aveam c-am să descopăr o altă față a orașului.
în Amsterdam nu te duci să mănînci așa, oriunde. Mai ales dacă e seară, și cu atît mai mult dacă e weekend. în cele vreo 6 sau 7 restaurante în care am intrat, gazdele mi-au spus prompt, dar elegant că e rezervat. Ba, unii foarte drăguți, m-au și avertizat că dacă mai stau cîteva zile, să-mi fac rezervare. Sîmbătă, pe 30 aprilie, urma să fie Ziua Națională, care coincide și cu Ziua Reginei Beatrice. O sărbătoare care urma să aducă în Amsterdam peste un milion de turiști din toată lumea. în așteptarea sărbătorii, toți comercianții erau în fierbere: se închiriau pe bani buni toate camerele private, hotelurile făceau ultimele rezervări, ba pînă și în anumite baruri țineau mesele ocupate pentru anumiți clienți. Comercianții își frecau bucuroși palmele, conștienți că a venit și clipa lor.
în schimb, olandezii autohtoni se plîng că Ziua Reginei a devenit mai curînd o sărbătoare comercială, decît una de suflet. „Prea mulți turiști străini, prea mult comerț”, spun ei. Tot de la ei am aflat că mai așteptată de olandezi este sărbătoarea numită „Noaptea Reginei”, adică seara dinaintea zilei de naștere propriu-zise. Atunci petrec mai mult între ei, iar olandezii se simt tare bine.
în lipsa unui restaurant mai apropiat gusturilor mele culinare, am acceptat o cină indoneziană. Nici prea – prea, nici foarte – foarte. Dar scumpă. Am aflat mai tîrziu c-am plătit „firma” și faptul că era în buricul tîrgului.

M-am speriat de „fetița” din vitrină

A doua zi în Amsterdam avea să fie și mai plină de surprize. Locuri noi, fețe noi, dar mai ales contactul cu o mentalitate total străină.
Cînd am plecat în oraș, nu chiar de dimineață, mi-am pus în cap să văd Cartierul roșu. Acel loc plin de prostituție, de fete care-și racolează clienții stînd goale în vitrine și cîte altele. Nu știam nici unde e în oraș, nici pe unde să ajung. Am fost însă convins că voi ajunge acolo. Și, într-adevăr, așa a fost.
„întîlnirea” cu zona rău-famată a Amsterdamului a fost un șoc la modul propriu. Nu știu să spun cum îmi imaginam eu Cartierul Roșu, dar în nici un caz nu așa cum l-am descoperit. Tot mergînd pe străzi, am început să dau peste tot mai multe sex-shop-uri. Străzile însă erau la fel, clădirile, așișderea. Nimic nu mi-a părut nefiresc, mai ales că astfel de lucruri vezi la tot pasul. Cum nu scria nicăieri „Red light district” sau, în fine, ceva care să mă avertizeze că am intrat pe tărîmul prostituției, am rămas șocat cînd, la un moment dat, am văzut o tipă (cam grăsunică, sincer!) maimuțărindu-se într-un geam. Mă opresc uitîndu-mă în geamul cu pricina. Luat prin surprindere de apariția fetei în sutien și chiloței (cam mult spus – n.r.) continui s-o urmăresc cu privirea. Fata începe să se unduiască în fel și chip, iar eu îmi întorc capul, spre peretele de vizavi. Mai ales că mergeam pe o străduță lată de doar 2 -3 metri. Și în stînga, aceeași poveste: o altă vitrină, o altă „fetiță” în geam. De data asta, o negresă cu sînii mari. Care începe să rînjească la mine și să se tot lipească de geam. Ridic ochii în sus și descopăr zeci de ferestre cu prostituate. La toate, perdeluțe roșii. Rînd pe rînd, „fetițele” trag draperiile. Semn că au clienți și-s ocupate. încep să zîmbesc cînd înțeleg că-s în inima Cartierului Roșu. âmi torc privirea la prima fată pe care o zărisem. Ea, încă liberă, rîde din toți plămînii. Probabil de uimirea de pe fața mea. âmi dau una peste frunte și-ncep și eu să rîd, apoi plec mai departe.

Prostituție cu ștaif

Cea mai mare uimire a mea a fost că după ce-am parcurs o parte din cartierul desfrînării n-am simțit repulsie. Nu mi s-a părut nimic ofensator. De exemplu, în orice pliant despre Amsterdam autorii îți vor sugera că, dacă mergi în Cartierul Roșu, e bine să-ți lași acasă obiectele de valoare. Totuși, cît am vizitat districtul nu mi s-a întîmplat nimic rău. Și am trecut, de exemplu, pe o stradă unde orice persoană putea fuma iarbă la liber. Tineri sau bătrîni, femei sau bărbați, toți întră în așa-numitele „coffee shops”, unde comandă toate drogurile posibile. Apoi ies în stradă și încep să fumeze. âi vezi rîzînd, plîngînd, dansînd goi pușcă, fiecare în funcție de stare. Dar ce să zici, e lumea lor!
Apoi, o altă stradă a prieteniilor rapide, într-un limbaj elegant. Adică un loc unde femei stau la „agățat”. Stau, pur și simplu, de o parte și de alta a străzii și „vînează”. Femei, bărbați… La fel găsești și o stradă plină de bărbați care … caută. După ce și-au ochit ținta, merg la persoana în cauză, o abordează, iar dacă se leagă ceva, merg undeva în zonă, într-un „dark room”, unde au loc partide de sex. Totul se termină la fel de repede cum a început.
Trec de pasarela „visătorilor” și nimeresc pe o altă arteră plină de baruri pentru gay și lesbiene. Sincer, chiar și citind astfel de lucruri, multora li s-ar părea revoltătoare. Ei bine, realitatea de acolo îți lasă o altă impresie. De o parte și de alta a străzilor vezi zeci de astfel de baruri. Sînt, după cum scrie la carte, peste o sută de baruri. însă, ca turist, îți par mii. Vezi femei sărutîndu-se între ele, la fel și bărbați și cîte și mai cîte. Merg de mînă la teatru, la cumpărături, la medic, își planifică vacanțele la diverse companii, unele chiar profilate pe astfel de „cupluri”. La fel de surprins am fost cînd am văzut importanța pe care autoritățile locale o acordă acestei laturi a vieții sociale. Am fost aproape șocat să văd un cuvînt de bun venit al primarului din Amsterdam special către turiștii gay din toată lumea. El explica că populația este extrem de tolerantă, că speră ca aceștia să se simtă ca acasă și să revină. Cumva logică intenția de atragere a turiștilor. Cei mai mulți gay au o bună educație, n-au copii sau familii în accepțiunea generală, deci nici cheltuieli. Și-atunci cheltuie averi călătorind. Iar cei din Amsterdam știu foarte bine să speculeze acest aspect. Sincer, localnicii sînt cei mai toleranți oameni pe care i-am întîlnit eu vreodată. Orice le-ai face, orice le-ai spune, zîmbesc. Atîta vreme cît nu le-aduci vreo ofensă, poți face ce vrei…

Iadul și raiul, separate de-o străduță

însă cel mai bun exemplu despre cît de toleranți sînt olandezii e istorioara pe care o să vi-o spun imediat. în timp ce mă minunez de desfrîul din jurul meu, nimeresc lîngă o biserică. „Old Church” (Biserica veche – n.r.) scrie pe frontispiciu, iar eu aproape că nu cred că-i reală. O biserică în inima cartierului plin de moravuri ușoare. Privesc în jur. Lăcașul sfînt e înconjurat de vitrine cu femei. Străduța dintre ele, lată de doar trei metri. încep să rîd zgomotos. Raiul și iadul, separate de-o străduță. Văd o femeie în geam făcîndu-mi semne obscene. întorc rapid capul spre un gemuleț al bisericii, să văd dacă nu cumva vreun preot, aflat acolo din greșeală, a văzut scena…. Nu e nimeni. „Dar dac-ar fi fost?”, mă întreb în sinea mea… Aproape că nu pot înțelege…. Și-mi dau seama că mentalitatea mea, puterea de înțelegere și acceptare a tuturor acestor chestiuni e departe de cea a lumii în care mă aflu….

Cîrcotaș dezamăgit

Ca un cîrcotaș veritabil, am încercat să găsesc vreo chichiță orașului acesta perfect. Pentru că, nu-i așa, prea era totul la superlativ. Numai că am cam rămas fără obiectul muncii. La plecarea din Amsterdam, undeva în dreapta gării centrale, am văzut un vas imens. Nu era real, ci o clădire care găzduia Muzeul Științei. în spatele acesteia puteai vedea Muzeul Bărcilor, cu istoria completă și povești legate de acestea, care mai de care mai interesantă. Chiar la ieșirea din Cartierul Roșu, un turn vechi de sute de ani se înalță semeț… Legenda spune că în înaltul acestui turn veneau să se odihnească zecile de corăbieri sosiți din larg. Mulți, istoviți, nu rezistau… în ultimele clipe de viață, toți erau ocrotiți de iubitele care-i așteptau la țărm…
Trenul a plecat la secundă din Gara din Amsterdam. Ar fi trebuit să ajung în Koln în doar două ore și 41 de minute. Ei bine, la granița dintre Olanda și Germania se lucra la o linie. A trebuit să ocolim, așa că am avut o întîrziere de circa 40 de minute. N-am auzit niciodată în viața mea atîtea scuze. Personalul a anunțat înainte de fiecare stație ce legături au pasagerii pînă la autogară, la aeroport și la cele mai apropiate orașe. Numere de telefon, programe ale unor companii…. în plus, toți pasagerii au primit mîncare și băutură gratuit…

Absolventă de conservator cîntă prin baruri în Koln

într-o seară, la un restaurant din Koln, în timp ce le povesteam prietenilor germani despre peripețiile mele în Amsterdam, intră o femeie. âi aud pe ei vorbind despre noua apariție, dar n-o văd, fiind cu spatele. Femeia se-apucă de cîntat. „Ciao, ciao bambina…./ Iubirea mea….”. „E româncă”, îmi scapă mie, iar amicii încep să rîdă bucuroși. Știu ceva despre România pe care-au vizitat-o, știu și cîteva cuvinte, așa că-s super entuziasmați de noua apariție. Femeia cîntă din acordeon și din gură de mama focului. Doar cîntece românești, cu primele versuri rostite într-o altă limbă. Mă uit la ea și-ncep să rîd. E faină tare. Are o bonețică caraghioasă pe cap, iar la gît are legat un pahar, în care lumea să pună banii. Femeia cîntă fără încetare, iar unul dintre nemți mă roagă s-o abordez, să m-audă cum vorbim în românește. Mi-e rușine de situație, așa că unul repetă versurile într-o românească stricată …” iubire me…” Femeia aude, face ochii mari, iar după ce își strînge banii, vine la masa noastră. O felicit în românește pentru calitățile vocale, și e și mai surprinsă cînd află că eu sînt, de fapt, român de-al ei… Iar discuția se leagă.
Așa aflu că tanti Maria, trecută binișor de 60 de ani, cîntă pe la restaurante prin Koln. E rîndul meu să rămîn mut de uimire cînd aflu că a făcut conservatorul la viața ei. „Și nu vă deranjează să cîntați pe-aici?!”, întreb eu. „Ah, nu, păi eu cînt permanent la un restaurant de pe malul Rinului. E o fată Flori acolo, isteață foc… E din Constanța, e șefă de bucătărie la un restaurant, și ea are și grijă de mine… E foarte sufletistă. Cînd nu cînt acolo, vin pe-aici și cînt pe la vreo trei restaurante…”, îmi povestește interlocutoarea mea. Așa mai descopăr că tanti Maria nu e chiar săracă. Are propriul restaurant în Focșani, o crescătorie de porci tot acolo, ce mai?!…. Cînd îi spun că-s din Bacău, începe să se bucure ca un copil. „Moldovean de-al meu!”, strigă ea și se decide pe loc să-mi dedice o melodie… Eu, roșu ca racul de rușine, mă prefac mulțimit. Nemții, însă, încep să aplaude, în timp ce tanti Maria fredonează tare mîndră „Trandafir de la Moldova”…

Românii din Koln, extrem de bogați

Am pălăvrăgit cu tanti Maria vreun sfert de ceas. în tot acest timp, nemții priveau la noi ca la tenis: cînd la unul, cînd la altul… Și, probabil, am mai vorbit mult și bine, dacă datoria n-o obliga pe tanti Maria să plece la un alt restaurant. „Să mă strigi, dacă mă mai vezi!”, îmi spune tanti la plecare. Și chiar așa s-a întîmplat. Chiar în ziua cînd trebuia să mă întorc acasă, pe una din străzile principale dau de tanti Maria. Cînd mă vede, mai să mă pupe de bucurie. Iar începem să pălăvrăgim. âmi arată o poză cu fiul ei, care și el face muzică în Armată, pe la București. Apoi ține musai să-mi prezinte actele, să văd că-i în regulă, deși n-am lăsat nici o clipă impresia că m-aș îndoi de asta….
O întreb pe tanti Maria dacă știe de români în Koln, dacă se poate vorbi de o comunitate aici? „Vai, sînt, cum să nu… Da’ ce bogați sînt! Și să vezi că se ajută între ei… Da… Păi, am înțeles de la Flori, fata asta, că cică fostul patron al Hotelului Traian, din Eforie, a vîndut totul acolo și și-a dechis prin ’90 hotel aici. Acuma au mai multe… Să vedeți ce vile au, ce bogăție!…” încep să rîd, dar cumva trist… Că n-am cunoscut-o pe tanti Maria mai repede, în ideea că poate, cine știe, ea m-ar fi pus în legătură cu românii din Koln, care mi-ar fi permis să scriu despre ei… O las pe tanti Maria, nu înainte de a face schimb de numere de telefon și de adrese. Apoi îmi vinde un pont, cu un hotel unde se poate sta ieftin de tot în Koln. Și zîmbind în sinea mea, îmi iau rămas bun…. De la ea și de la Europa civilizată. în care vrem să fim, dar de care sîntem atît de departe… (Eduard ADAM)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!