Anul Enescu

Folclorul – muzica inspirației divine

* George Enescu în sat la… horă!

Vi-l închipuiți pe magnificul Enescu cîntînd la solz de pește? Ei bine, George Enescu chiar a fost un virtuoz al acestui „instrument”. La vîrsta de 20 de ani, „cu prilejul fiecărei veniri în țară, Enescu își îmbogățește bagajul de melodii populare”. Se simte foarte atras de folclorul românesc. „Ascultă cu atenție, notează tot ce i se pare interesant”. Ba, chiar „vin la el o sumedenie de lăutari de prin părțile Dorohoiului, pe care Enescu îi pune să-și desfășoare întreg repertoriul”. Cel mai mult îl impresionează Costache Ciolac, dar „nu mai puțin îl atrag cîntările țăranilor” și „doinele, baladele, jocurile ce se grevează adînc în conștiința sa muzicală”. Mai mult, „e martorul horelor de duminică și adesea părtaș al lor”.
Cum arăta pe atunci o orchestră ca cea a lui Ciolac? Iată cum o descrie un diplomat german, Wilhelm de Katzebue: „Uitați-vă la orchestra aceea minunată! Părul cel negru se scutură sălbatec încoace și încolo, căci capul ajută la bătaia tactului și nu numai capul singur, ci și ochii se-n-vîrtesc mereu, colțurile gurii se mișcă, iar nările se umflă! Trei sau patru cîntă din vioară, trei sau patru trag o pană pe strunele cobzei, alții suflă cu furie din nai și totul alcătuiește o armonie deosebită și inimitabilă, încît tînărul trebuie să joace cu voie sau fără de voie, bărbatul așezat ridică picioarele în tact și-și aduce aminte cele tinerețe. Și bătrînul se mișcă cel puțin din degetele de la picioare și se uită zîmbind la tineretul cel zburdalnic. Și unde pui, că țiganii aceștia n-au o idee despre note – cîntă totul după auz!”
George Enescu era cel mai impresionat de arta unei cîntărețe vestite de prin părțile locului, Marița Hriboaica. Nu numai că Enescu a învățat de la ea să cînte la solz de pește, dar chiar între cei doi a început o adevărată întrecere. închipuiți-vă pe George Enescu, în bătătura unei case, sub un tei bătrîn, înconjurat de toată suflarea satului. Marița îi zice din solz o melodie, scoțînd cele mai neașteptate sunete. Termină și așteaptă să vadă apoi ce face tînărul din fața ei. Deloc tulburat sau impresionat de faima ei, George ia solzul și reproduce întocmai melodiile. Ba, în plus, se acompania în pizzicata cu vioara!” Țăranii aplaudă, îl îmbrățișează. Sînt mîndri de George al lor!
Dar, mai era și o altă cîntăreață, Domnica Ferbei – „de la care compozitorul a învățat o seamă de melodii populare”. Seara tîrziu „din pridvorul casei de la Cracalia asculta cu sfințenie sunetele buciumului de la stîna tatălui său, departe cam la vreo 3 – 400 metri de curte”.
Ce se cînta pe atunci? De toate! „Șlagărul” era: „Sună, sună,/ Și răsună/ Sună pietricica-n vale,/ Puica mă plînge cu jale!”, sau:
„Floricică de pe șes/ Te-am îndrăgit depe mers”.
Audiență mare avea și „Doina lui Bujor”, sau cîntecele de lume: „După măritiș”, „Amorule, amoraș, vedeate-aș călugăraș”, „Tu-mi ziceai odată”, dar și sîrbe și hore. Ce părere avea Enescu de folosirea folclorului? „Socotesc folclorul perfect în sine. întrebuințarea lui în lucrările simfonice echivalează cu o slăbire, o stilare a lui. ânțeleg ca fiecare compozitor să se inspire prin propriile sale mijloace. Nu văd decît o singură excepție: folosirea folclorului în rapsodii, unde motivele populare sînt juxtapuse, nu prelucrate. Se poate amplifica motivul popular într-o singură manieră, aceea a progresiunii dinamice, prin reluarea lui, prin repetarea lui, fără alterări, fără codițe sau umpluturi”. Și de luat seama: „Să te inspiri de la folclor, dar să-l lași în pace!”
Eugen ȘENDREAlorul – muzica inspirației divine

* George Enescu în sat la… horă!

Vi-l închipuiți pe magnificul Enes

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!