„Aș vrea să șterg Crăciunul din calendar”

An de an, de 22 decembrie, o femeie și un bărbat stau stingheri lîngă o masă pe care se află colivă și ofrande de pomenire. Masa este așezată la Monumentul eroilor revoluției din decembrie ’89, iar femeia și bărbatul sînt Maria și Ion, părinții lui Ciprian Pintea, un tînăr de 21 de ani care a murit împușcat în cap doar pentru că a vrut să apere de teroriști inexistenți Ministerul Apărării Naționale. Prin fața lor se perindă politicieni și fel de fel de oficialități mai vechi sau mai noi care depun coroane de flori. Nimeni nu știe, sau nu vrea să știe, ce este în sufletul lor.
Ciprian Pintea era singurul copil la părinți, student în anul III la Academia Tehnică Militară din București, secția aviație. Pe 17 decembrie, toate unitățile militare din Republica Socialistă România au intrat în alarmă de luptă. Pe 20 decembrie, fiul și tatăl au vorbit pentru ultima dată la telefon. „M-a avertizat să mă uit seara, la ora 19.00, la televizor, că urmează să se dea un comunicat important. Era comunicatul lui Ceaușescu. în rest, i-am simțit îngrijorarea din voce, nu putea să-mi spună altceva la telefon”, și-a amintit Ion Pintea, tremurînd ca un om bolnav. Ne-am așezat stingheri în camera în care peste tot erau așezate fotografii ale tînărului student. Bărbatul rememorează pentru a cine știe cîta oară felul în care și-a aflat sfîrșitul copilul său. Pe 22 decembrie au fost chemați pe platou toți studenții, și înarmați cu armament de război. Aveau ordin să plece și să apere Ministerul Apărării Naționale, dar au avut curajul să protesteze împotriva comandantului lor, generalul Angheloiu, avertizîndu-l că nu vor trage în demonstranți. „Au spus copiii acolo, pe platou, că nu vor trage decît în picioare și numai dacă sînt atacați. Așa că Angheloiu a fost nevoit să-i dezarmeze și să-i bage în dormitoare. A doua zi, studenții au fost din nou înarmați, dar nu au mai fost lăsați să se adune și să comenteze, ci au fost urcați repede în autobuze. Șase au fost de toate, iar copilul meu se afla în primul autobuz, alături de un colonel din Bacău, Florinel Papuc, care îi era ca un fel de tată acolo, la Academie”, povestește cu lacrimile înodate în gît bătrînul.

Ciprian era în lada mortuară numărul 56

Tinerii studenți erau îmbrăcați în uniformele albastre ale aviației, iar asta le-a fost fatal. Confundați cu trupele de securitate, ei au fost luați în raza puștilor de militarii care erau deja la Ministerul Apărării Naționale. Primul a coborît din autobuz colonelul Papuc, iar după el s-a dus fără șovăire Ciprian. Au auzit gloanțele șuierînd pe la ureche și s-au culcat la pămînt. Colonelul a apucat să facă trei salturi, Ciprian numai două. „Cînd s-a întors să se uite în spatele lui, acolo unde ar fi trebuit să fie Ciprian, colonelul Papuc i-a văzut pistolul căzut, cascheta într-o parte și capul plin de sînge. A murit primul dintre cei cinci studenți de la Academie. Colonelul mi-a povestit cum a strigat că a căzut Pintea, în vreme ce încerca să-i convingă pe cei din incinta ministerului că sînt de la Academie, nu de la Securitate. Copilul meu a fost ridicat de pe stradă a doua zi și dus la Institutul de Medicină Legală. De acolo l-am luat”, povestește înecîndu-se în cuvinte tatăl lui Ciprian.
în aceeași seară, părinții lui au văzut la televizor ce se întîmplă la București. începuse revoluția la televizor, iar unul dintre cei care s-au perindat pe ecran a povestit alarmat cum la MApN au apărut uniforme albastre, catalogate drept adversare. Maria, mama lui Ciprian, a început să plîngă, iar a doua zi, dis-de-dimineață, tatăl lui s-a dus la serviciu mai mult ca să poată suna la București. Un bărbat necunoscut i-a spus, fără menajamente, că fiul lui a căzut, după ce s-a convins că cel pe care îl caută este Ciprian Pintea. „«A căzut!», atît mi-a spus și am căzut și eu. Au urmat cîteva zile de coșmar, iar în ziua de Crăciun eu am plecat la București, împreună cu fratele și prietena lui Ciprian, ca să-mi iau copilul acasă. Era în lada mortuară numărul 56 la Institutul de Medicină Legală”, povestește bărbatul. Ion Pintea a rămas să se ocupe de actele de deces ale fiului lui și, la un moment dat, a rămas în așteptarea unei semnături. A intrat după niște draperii aflate chiar în fața ghișeului la care stătea el și a văzut o scenă de coșmar. Zeci de cadavre, aruncate unele peste altele, pline de sînge. A fost atît de șocat, că nu a putut nici măcar să plîngă. Doar tremura.
„M-au scos de acolo șocat și m-am ocupat de documentele de constatare a decesului. Trebuia doar să mai semnez, și toate actele erau gata. Am văzut de după un colț apărînd niște bocanci pe o targă și am fost sigur că este copilul meu. N-am putut decît să urlu animalic. Mi-am dus copilul acasă cu un vagon CFR, atașat la coada unui personal și am ajuns în Bacău după 12 ore de mers cu personalul. în gara Mărășești, personalul nostru a avut prioritate în fața unui accelerat pentru că garnitura avea în componență un vagon cu cadavru. Asta m-a durut cel mai mult, să-i aud pe ceferiști vorbind despre „cadavru”. Iar cînd am ajuns în gara Bacău și am coborît sicriul, soția mea a urlat la fel ca și mine la București”, a șoptit bătrînul.

„Nu am vrut decît puțin respect”

Părinții au vrut inițial să-l ducă acasă pe Ciprian, dar au fost întorși din drum de cineva de la Garnizoana militară, care le-a spus că la Casa de Cultură a fost organizat catafalcul, iar în scurt timp locul a devenit ținta pelerinajului pentru mii de băcăuani. A fost înmormîntat pe 30 decembrie 1989.
în mintea și sufletul părinților, totul a rămas la fel de proaspăt și de dureros. La 15 ani de la acele evenimente, Ion și Maria nu se pot obișnui cu moartea singurului lor copil. El trăiește acolo, în altarul din suflet pe care i l-au ridicat și închinat părinții. Marginalizați de prieteni, colegi și chiar rude, cei doi au fost umiliți și de autorități. N-au vrut bani sau favoruri. Doar un pic de ajutor la ridicarea monumentului la care depun acum coroane de flori oficialitățile. „Un singur om m-a ajutat: vicepimarul Laurian Lucaș, și îi mulțumesc pentru asta. în rest, am fost primiți prost, tratați și mai prost și nu am mai încercat nici o apropiere de nimeni și nimic. în fiecare lună, ori eu, ori soția ne ducem la București să spălăm monumentul băiatului nostru din fața Ministerului Apărării Naționale. Nu ne trebuie ajutorul nimănui, și cine să ni-l fi dat cînd a fost ordin de la București să nu ni se dea importanță. Deși nu asta voiam, ci doar puțin respect pentru copii ăștia care au murit degeaba. Avem o rană deschisă permanent pe care autoritățile o mai sfredelesc din cînd în cînd. Cred că Ion Iliescu și șleahta lui sînt primii criminali ai țării, pentru că nici pînă acum nu am aflat cine sînt cei care au tras. Dacă ar fi după mine, aș șterge Crăciunul din calendar. Nu-mi aduce decît lacrimi, un dor nestins și multă tristețe. De asta ne-au părăsit toți. Cine să vrea lacrimi și tristețe pe timpul sărbătorilor?”, ne-a întrebat retoric Ion Pintea. Care mai trăiște cu încă o durere: că nimic din ce-și doreau tinerii în zilele revoluției nu s-a îndeplinit și că lumea încă nu înțelege pentru ce au murit ei. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!