Ascensiuni duhovnicești

Femeia samarineancă

* Sfînta Fotinia – vestitoare a învierii lui Hristos

„Știu că are să vină Mesia și cînd va veni ne va spune toate; Eu, Cel care vorbesc cu tine sunt Acela” (Ioan 4, 25-26)

în duminica a V-a după Sfintele Paști Biserica a fixat serbarea „femeii samarinence” ca o deosebită prețuire pentru viața ei de mare mărturisitoare a învățăturii Mîntuitorului Iisus Hristos. Ea este considerată ca primul „apostol” și propovăduitor al Evangheliei, de alt neam decît poporul ales sau evreu.
Samarinenii erau un amestec dintre iudei și asirieni care s-au localizat în jurul muntelui Samar (de aici numele provinciei Samariei). Fotinia era fiica unui conducător al cetății Sihar, unde Iisus a poposit cîteva zile în ultimul an al activității Sale mîntuitoare. La „fîntîna lui Iacov” din Sihar (Sichem) a avut loc dialogul dintre ea și Mîntuitorul, relatat în Evanghelia duminicii a V-a după Paști. în această convorbire Domnul a revelat adevăruri dogmatice și morale de mare importanță teologică despre Dumnezeu, despre „apa vieții veșnice” sau despre „închinarea în duh și adevăr” (Ioan 4, 24). în esență, Iisus a îndrumat femeia pînă la gîndul despre Mesia, sau Hristos, ca să I se descopere că El este Acela. Iisus a procedat pedagogic, găsind de bine să se descopere că e Mesia după ce prin toate cîte le-a spus mai înainte femeii o dusese la gîndul că Acela ce-i vorbește e „Cineva” care „știe” de Hristos și care anunță starea de mîntuire ce o va realiza Hristos. Prin urmare, el e „cineva” care s-ar putea să fie însuși Hristos – Mesia cel mult așteptat de toate popoarele. în final, această afirmare, primită ca adevărată de Fotinia, a decis-o să plece să aducă oamenii din cetate să vină să-L asculte pe Hristos. Astfel a început misiunea ei „apostolică”. Atunci cînd Iisus a plecat în Galileea, Fotinia L-a urmat. A fost prezentă la Ierusalim, în anul răstignirii Domnului. O tradiție pioasă spune că a trimis-o pe Veronica, sclava ei, să șteargă fața Mîntuitorului de transpirație și sînge și pe mahramă s-a imprimat chipul lui Hristos.
După învierea Domnului, Fotinia (purtătoarea de lumină și de chipul lui Hristos) a vestit samarinenilor despre marea minune ce avusese loc. A reușit să le-aducă la credința în Hristos pe cele cinci surori ale sale și a botezat șapte copii crescuți de ea. înainte de anul 70 surorile sale merg la Roma, iar Fotinia ajunge în Alexandria Egiptului. De aici, în timpul lui Nero (54 – 68) ajunge la Cartagina, încercînd să desființeze cultul zeului Moloh, căruia i se sacrificau pînă și copii. Aici a influiențat prima comunitate de creștini, fiind însoțită de Iovi, fiul cel mai mic, care ajunsese centurion în garnizoana romană.
Cînd Nero începe crunta sa persecuție împotriva creștinilor, i s-a adus la cunoștință că Victor, un slujitor al său, este fiul creștinei misionare Fotinia din Catargina. Acesta a fost anchetat și i s-a cerut să vină mama sa la Roma. Sebastian, anchetatorul său, și-a pierdut graiul prin puterea lui Hristos dar, la rugăciunea lui Victor, el a scăpat de muțenie.
Mînia lui Nero a crescut și au fost aduse la Roma și surorile Sfintei Fotinia: Anatolia, Paraschiva și Chiriachi, care au fost mutilate și torturate. Toate surorile au fost înfățișate lui Nero și ademenite cu daruri de aur și pietre prețioase ca să apostazieze din credința în Hristos. Aceasta nu s-a întîmplat. Victor a fost ucis chiar de mîna lui Nero, iar surorile Fotiniei au fost jupuite de vii și tăiate bucată cu bucată. Nero a dat poruncă să fie otrăvită sfînta samarineancă. Aceasta, înghițind otrava, a rămas nevătămată. Lampadin, otrăvitorul, s-a convertit sub numele de Teoclit, dar din porunca lui Nero i s-a tăiat capul. Trupul său a fost uns cu smoală și rășină, arzînd în fața „farmaciei” lui.
Fotinia a fost dusă în grădinile publice ale Romei să vadă cum ard creștinii. După trei zile ostașii au dus-o iarăși în fața lui Nero, care a întrebat-o dacă se închină zeilor și idolilor păgîni. Tradiția spune că Fotinia i-a repetat cuvintele Domnului auzite la fîntîna lui Iacov: „Duh este Dumnezeu și adorarea Lui trebuie făcută în «duh și adevăr»”. înfuriat la culme, Nero a poruncit ca Sfînta să fie spînzurată de picioare. A fost apoi jupuită, i s-au despicat mușchii de pe corp. Pulpele și sînii au fost date leilor în cuști, dar fiarele nu s-au atins de ele. Oasele și carnea au fost strînse atunci de prigonitori și aruncate într-o fîntînă pustie. Pielea i-a fost zdrențuită și aruncată în rîul Tibru din centrul Romei. Era ziua de 26 februarie, anul 68, cînd Fotinia și-a dat sufletul și a dobîndit apa cea vie a vieții veșnice în âmpărăția lui Hristos, adevăratul Dumnezeu.
Exemplul Sfintei Fotinia a fost urmat prin credință puternică și de alte femei creștine. Cuvioasa Maria Egipteanca, înainte de moarte dorea să vadă „Fîntîna lui Iacov”. Teodora, împărăteasa Bizanțului, a făcut un pelerinaj la acele locuri sfinte din Sichem. Soțul ei, împăratul Justinian (527-565) a dus pietrele fîntînii la Constantinopol, unde se observă și astăzi la intrarea în biserica „Sfînta Sofia”.
Fîntîna din Roma unde a fost aruncată samarineanca se numea, în vechime, „Fontana Fotinia”. în anul 1725 sculptorul Nicolo Salvi a ridicat în acel loc celebrul său monument, numindu-se pînă azi „Fontana Trevi”. Astfel, generații după generații de creștini cinstesc sfințenia Fotiniei, străduindu-se să-i urmeze pilda în credință și dragostea în jertfelnicie creștinească.

pr. prof.dr. Constantin LEONTEimită ca adevărată de Fotinia, a decis-o să plece să aducă oamenii din cetate să vină să-L asculte pe Hristos. Astfel a

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!