Ascensiuni duhovnicești

întrupare și Răscumpărare

* ânălțarea Domnului

După slăvita Sa înviere, timp de 40 de zile Mîntuitorul Hristos a rămas împreună cu Sfinții Apostoli, învățîndu-i despre âmpărăția lui Dumnezeu, îndemnîndu-i să rămînă în Ierusalim, în așteptarea trimiterii Duhului Sfînt peste ei (Fapte 1, 2-5). în tot acest răstimp, în centrul învățăturii Sale revine tema âmpărăției lui Dumnezeu, Sfinții Apostoli fiind trimiși special să propăvăduiască apropierea acestei âmpărății (Fapte 19, 8).
Fiind pe Muntele Măslinilor, Domnul nostru Iisus Hristos finalizează activitatea Sa pămîntească, înălțîndu-se cu trupul la cer (Luca 24, 51; Fapte 1, 9-11), unde stă de-a dreapta Tatălui (Fapte 2, 33-34). A făgăduit ucenicilor săi că la sfîrșitul lumii acesteia va veni iarăși să judece viii și pe cei morți care vor învia cu trupul concomitent cu venirea Sa întru slavă dumnezeiască (2 Petru 3, 4).
Necesitatea ânălțării Sale la ceruri a arătat-o Mîntuitorul însuși, în cuvîntarea de despărțire ținută Apostolilor înainte de pătimirea Sa pe Cruce: „Vă este de folos ca să mă duc Eu, căci dacă Eu nu mă voi duce Mîntuitorul nu va veni la voi, iar dacă mă voi duce, âl voi trimite la voi” (Ioan 16, 7).
Desigur, prin venirea Sfîntului Duh s-a întemeiat Biserica concret în istorie, ca o comunitate teandrică sacramentală, cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni 4, 1).
ânălțarea Domnului la cer, șederea Sa de-a drepta Tatălui și trimiterea Duhului Sfînt sînt continuarea firească a învierii, a Parților. Hristos Cel înviat din morți, slăvit prin înviere, se înfățișează acum, în mod deplin și convingător pentru toți, ca Domn și âmpărat al lumii. Despre această slavă și putere împărătească ne încredințează Mîntuitorul însuși, îndată după înviere, cînd a spus: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pămînt” (Matei 28, 18).
Așadar, firea omenească este înălțată la cer și capătă o mare demnitate, fiind ridicată pe tronul slavei. Și ca om, Iisus Hristos primește acum închinare de la toate cele ce sînt: de la îngeri și de la oameni, de la întreaga ființă creată. Nu un înger a fost înălțat pe tronul dumnezeiesc, ci un om, asemănător nouă, care ne înțelege, care este aproape de noi și comunică mereu cu noi. Aceasta este suprema cinstire de care Dumnezeu l-a învrednicit pe om prin Iisus Hristos: șederea de-a dreapta Tatălui, pentru a I se aduce închinare și spre a conduce lumea spre finalitatea ei desăvîrșită. De aceea, ânălțarea Domnului este un act distinct al mîntuirii obiective, pe care îl cinstesc toți binecredincioșii creștini.
în special, ânălțarea ni-l prezintă pe Hristos ca fiind în mod deplin Domnul (Fapte 2, 36) și Fiul Omului șezînd de-a dreapta Puterii treimice și venind pe norii cerului la sfîrșitul veacurilor (Matei 14, 62). ânălțarea este trecerea de la starea de chenoză la cea de proslăvire, de la „micșorarea de Sine” la umanitatea preamărită (Filipeni 2, 6-11; Evrei 2, 9) a fiului lui Dumnezeu întrupat. ânălțarea este întruparea însăși a Logosului în starea sa finală, este Răscumpărarea.
Finalmente, ânălțarea la ceruri a Domnului nostru Iisus Hristos a însemnat unirea cerului cu pămîntul sau, mai exact, ridicarea Bisericii la viața de comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi, prin Capul ei, care este și unul dintre noi ajuns în Sfînta Treime, Hristos Dumnezeu – Omul slăvit.

Pr.prof.dr. Constantin LEONTEoslăvire, de la „micșorarea de Sine” la umanitatea preamăr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!