Ascensiuni duhovnicești

Cununa Creației

• despre cunoașterea lui Dumnezeu n sinteza pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae n cunoașterea rațională n Sf. Părinți despre pozitivitatea cunoașterii

Omul, această ființă complexă, irepetabilă, „cununa Creației”, este un izvor viu și nesecat, dornic de cunoaștere. El încearcă prin această comuniune mistică om – Dumnezeu să revină la starea primordială, paradisiatică, îndeplinind sau tinzînd spre scopul final al vieții sale – „mîntuirea sufletului”, scop amintit de Adevărul suprem, Mîntuitorul Iisus Hristos (In.17,3): „Aceasta este viața cea de veci ca să te cunoască pe tine Singurul și Adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos care L-ai trimis”. Pe baza acestei teme sau prin intermediul ei se poate realiza acea legătură dintre om și Dumnezeu, una dintre marile neliniști ale omenirii, reprezentînd subiect important pentru marii filosofi și teologi din toate timpurile. Manualul „Teologie dogmatică” alcătuit sub oblăduirea unor mari personalități ai Bisericii Ortodoxe Române, conține, printre altele, și un capitol rezervat acestei teme: „Cunoașterea lui Dumnezeu”. Acest capitol a fost introdus datorită recomandărilor uneia dintre marile personalități ale Teologiei române: pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, autorul unor creații apreciabile, printre care amintim cele 3 volume de Teologie Dogmatică Ortodoxă, o operă apreciabilă din toate punctele de vedere, ceea ce conferă caracterul aparte și prezența ei în cadrul valorilor creștine.
Religia creștină îl concepe pe Dumnezeu ca Ființă Personală, dar și ca pe o ființă care poate sta în legătură cu omul și care, la rîndul Lui, Dumnezeu se descoperă oamenilor pentru a-I cunoaște voia și planurile Sale; însă Dumnezeu este în același timp Ființă mult superioară omului (conform In.4,24): „Duh este Dumnezeu…”
în opera sa, prof. Stăniloae sistematizează și împarte cunoașterea după modul primirii ei, sau după calea de transmitere a ei. Mijlocul principal de cunoaștere se realizează tot prin revelație (lat „revelo, reoclatio”), acțiunea lui Dumnezeu prin care se descoperă oamenilor pentru a-I cunoaște voia și planurile Sale în legătură cu lumea și cu omul. Putem vorbi, mai întîi, de o cunoaștere „rațională” sau catafatică – și una apofatică, sau negrăită. Cea din urmă este superioară celei dintîi, completînd-o pe aceea. Prin nici una din ele nu se cunoaște Dumnezeu în Ființa Lui. Aceasta din urmă se numește apofatică, pentru că prezența tainică a lui Dumnezeu, experiată de ea, depășește putința de definire prin cuvinte. Cunoașterea catafatică mai este numită și afirmativă, iar cea apofatică – negativă, dar negația se referă mereu la ceea ce s-a afirmat. Aceasta este via negativa a teologiei occidentale. în tradiția patristică orientală, însă, teologia apofatică este o experiență directă. Este drept că și ea trebuie să decurgă în exprimare la teologia negativă intelectuală. Dar în ea însăși este deosebită de aceasta. După cum am amintit, cunoașterea poate fi catalogată în funcție de împărțirea revelației. Putem vorbi despre o cunoaștere pe „calea firii” sau naturală. încă din Vechiul Testament, Proorocul David ne vorbește despre acest lucru (în Ps.18,1 – 4): „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mîinilor Lui o vestește tăria; Ziua zilei spune cuvînt și noaptea nopții vestește știință; nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă; în tot pămîntul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor”.
Prin faptul că Vechiul Testament este o oglindire în Noul Testament și invers, acest adevăr este întîlnit și în Noul Testament exprimat de Sf. Apostol Pavel în Epistola către Romani (1,19 – 20): „Pentru că ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu este vădit între ei; căci Dumnezeu le-a arătat lor”. într-adevăr, însușirile Lui cele nevăzute, puterea Lui cea veșnică și dumnezeirea Lui se văd prin cugetare din făpturi de la zidirea lumii”. Conform Sfinților Părinți, citatul edificator al marelui prooroc David este un exemplu clar și cu înțelesuri profunde: prin expresia „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mîinilor Lui o vestește tăria” – numai arătîndu-se frumusețea cerurilor și mărimea este destul să propovăduiască puterea Ziditorului. Că – dacă cel ce vede o prea mare și prea bună zidire îl laudă pe ziditor; dar cel ce vede o corabie bine și frumos făcută îl înțelege pe marangoz (adică pe făcătorul de corabie); dacă prin privirea icoanei, între împreună înlăuntru și pomenirea zugravului – apoi cu mult mai vîrtos văzîndu-se, zidirea, povățuiește cu adevărat pe privitori către Ziditorul”. Și a pomenit „cerul” și „tăria” după urmarea învățăturii marelui Moisi, pentru că acela a zis întîi: „Să se facă cerul!” și apoi povestește zidirea tăriei, pe care a numit-o „cer al cerurilor”. Să nu se mire nimeni, însă, de pluralul cerurilor, fiind obiceiul Scripturii să numească uneori cu număr de unul, iar alteori cu număr de mulți. Și fericitul David îi numește cu număr de unul: „cerul cerului Domnului”. Și iarăși: „Celui ce îmbracă cerul cu norii” și cu număr de multe, iarăși același: „Lăudați-L pe Dînsul cerurile cerurilor! Aceeași însemnare au amîndouă graiurile, căci cerul acesta văzut s-a făcut ca oarecare acoperămînt al pămîntului, iar cel mai de sus este acoperămîntul acestuia. Deci pentru aceasta se numește <> și <>”. Este cu putință a vedea și la noi cetăți care au numire îndoită, pentru că zicem și „Tarson” și „Tarsis”; și Tiva și Tivele pentru aceeași cetate. Așa cei vechi numeau o cetate și Michina și Michinele, știind-o că se numea cu număr de multe. „Ziua zilei spune cuvînt și noaptea nopții vestește știință: urmarea tocmită a nopții și a zilei arată hotarele așezate de Ziditorul, pe care zidirea neînsuflețită nu suferă a le călca. Căci – crescîndu-se și micșorîndu-se spre trebuința oamenilor, și una de alta, împrumutînd vreme și iarâși plătindu-și datoria una alteia – ziua și noaptea arată purtarea de grijă ce stă asupra lor”, iar acest „îi spune cuvînt și îi rostește știință” și „arată slava” nu învață că cele văzute sînt însuflețite, ci este o personificare prin care se atribuie firii neomenești însușiri ale oamenilor, care învață pe toți să se povățuiască de la cele văzute spre Dumnezeu cel nevăzut, și Aceluia să-I aducă laudă. Nu sunt graiuri nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. în tot pămîntul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor: adică nu cu ziceri, nici cu cuvinte care nu se aud, ci în tot pămîntul a ieșit glasul lor, ori după Achila: „canonul lor”; că nerostind nici cuvinte nici graiuri ci arătînd canonul și rînduiala lor – ele cheamă tot pămîntul și marea spre dumnezeiasca laudă. (pr. prof. dr. Constantin LEONTE) negativă intelectuală. Dar în ea însăși este d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!