Eugen VERMAN
Florin – copil de 15 ani, dar părînd de nouă sau zece – stă în capătul aleii, dinspre blocul meu, și păzește ditamai sacii cu ciuperci. Mama și sora mai mare sînt plecate pe la alte blocuri cu sacoșe pline să le vîndă. Dinspre capătul celălalt al aleii apar trei copii rromi care se îndreaptă hotărîți spre Florin să-i fure „marfa”. Băiatul plînge – un plîns sfîșietor care-i prelinge, pe fața galbenă ca ceara, rîuri de lacrimi și mă imploră, nene, salvați-mă, ăștia vor să-mi fure marfa, și ce-o să-mi zică mama și sora, eu strig la derbedei și aceia fug și fața lui Florin se înviorează, iar cînd îl iau de mînă, iar cu cealaltă mînă un sac și-l duc în casa scării și-i zic să stea acolo, că n-o să-l mai atace nimeni, bîlbîie, de emoție, cuvinte de mulțumire… Florin e din Bîșca – sat despre care am mai scris cu alte împrejurări, sat de oameni tare sărmani. Bîșca face parte din comuna Berzunți, iar toți cei care vin cu fragi, mure sau ciuperci la Bacău spun că-s din Berzunți, pentru că dacă ar spune numele satului lor, nimeni, sau aproape nimeni, n-ar ști… Eu am fost, nu o dată, pe acolo, satul e chiar frumos, oamenii sînt chiar gospodari, deși-s săraci, dovadă e că au construit o biserică mare, frumoasă, impunătoare, chiar în mijlocul satului, iar acest fapt ei îl datorează, cum mi-au spus cînd am fost acolo, credinței în Dumnezeu, Ortodoxiei lor milenare… Florin a trecut de clasa a șasea, dar, cum ziceam, pare mult mai mic și, cînd constat, cu voce tare, asta, își arată burta, burtă umflată, nene, îs tare bolnav de ficat, nene, nu știu cît voi trăi, dar e un blestem peste noi, nene, că mai am patru frați, de fapt doi frați și două surori, o soră are operație de cord la inimă și un frate are diabet, și trăim numai din ce ne dă pădurea, nenea… Cînd spune toată povestea asta iar îi dau lacrimile și-mi întinde niște hribi mari, culeși de el, îi iau dar îi cumpăr, șaizeci de mii kilogramul, așa-i mai cinstit, îi zic, și el ia banii, o să-mi ia mama doctorii, că toată ziua iau pastile de tot felul… Îl privesc și-s tare impresionat. Mă gîndesc la anii lui, la dreptul lui la viață, și-mi spun, pentru a cîta oară?, că viața asta e atît de nedreaptă…! Vine maică-sa și, în urmă, apare și soră-sa, da, au făcut, astăzi, ceva bani, mîine vor merge iarăși, dis-de-dimineață, în pădurile care le străjuiesc satul și vor culege ciuperci și, mai încolo, afine și mure și alte bunătăți pe care le oferă Mama Pădure, pentru că acești oameni sărmani din asta trăiesc, din ceea ce, din primăvară și pînă în toamnă, găsesc în desișurile care ascund bucurii și speranțe…
Lasă un răspuns