ASTERIX „Ia coltura, neamule…!”

Rromul – solid, cu mustăcioară, față mîncată de vărsat, glas baritonal – îi îndeamnă pe trecători să cumpere „coltură”. Altfel spus, „cultură”. Dar el așa îi zice, cum îi vine la gură, deși nu știe o iotă despre „coltură”. Are în mîini – ambele îi sînt ocupate – niște așa-zise tablouri, chiciuri – scriu nu cum se scrie în Engleză – pe care, cică, le-a procurat „cu mari greotăți”, tocmai din Turcia. Peisaje cu oi și vaci și cai, minarete ce-și înalță turlele spre cerul albastru… Mă vede că-l privesc mai atent – de fapt, nici un trecător nu-l ia în seamă – și vine glonț la mine. „Ți-l dau cu numai o sută de mii…” Și, după o clipă, după ce m-a cîntărit din ochi: „Hai, te văd om stilat…, dă numai nouăzeci…, pleașcă… Ia-l, că se-nghesuie lumea…!” Zîmbesc. Cu asta îl dezarmez. Pleacă de lîngă mine și-și reia locul din colțul străzii. „Ia coltura, neamule…!” Nu, n-are succes. Vine iar la mine, pentru că nu m-am dat dusului și l-am privit în continuare. „Nu te uita că n-am dat nici unul. Ieri am vîndut zece. Să știi. Dumneata nu te pricepi, nu vezi ce frumoase sînt, că, dacă te-ai pricepe, n-ai mai sta pe gînduri și ai cumpăra”. E înciudat. Crede că mă impresionează zicîndu-mi toate astea. Eu rămîn locului și-s din ce în ce mai iritat. Uite, în țara asta pînă și tipi de felul lui au început să comercializeze ceea ce cred ei că-i „coltură”. Vînd orice, numai bani să iasă! Tot așa, cei cu muzica de prin piețe. Bine că s-au strîns numai în piețe. O țigancă dansează de mama focului după o „manea” pe care vînzătorul de „coltură muzîcală” i-a pus-o la casetofon. Piața urlă de melodii care-ți fac greață! Și, ceva mai încolo, de data asta o „pirandă”, grasă ca un butoi de pus varză la murat, vinde „tablouri”. Și ea, ca și cel din stirpea ei: „Ia coltura, neamule…!” (Eugen VERMAN)