Spune că-l cheamă Neculai Spătaru și că-i din Tarnița. „Ai auzit de Tarnița, nu-i așa? E satul meu…” Zice asta cu o anume mîndrie, de parcă Tarnița – satul ăsta din comuna Oncești – ar fi centrul pămîntului. De fapt, dacă stau și mă gîndesc bine, pentru el chiar e centru pămîntului. Doar aici a văzut lumina zilei, aici a crescut și s-a făcut om, aici a muncit toată viața și muncește și acum, chiar dacă are 80 de ani. Îl întreb dacă-l cunoaște pe învățătorul Octavian Iftimie, cum să nu-l cunoască, a rămas singur, săracul, e tare greu să rămîi singur, chiar dacă ai copii, ei vin acasă și pleacă, da’ tu rămîi singur cuc, așa-mi spune omul pe care l-am întîlnit în piața mare a orașului, abia se zărea de după masa la care vindea niște nuci și fasole, mai mult, cu pălăria asta mare pe cap, nebărbierit și vînăt de frig – în dimineața aceea venise un frig neobișnuit pentru mijlocul lui septembrie – cu sumanul prea larg pentru trupul lui firav, aproape nu-l observasem. „Dar Curteanu, fostul președinte de ceape, ce mai face?” – l-am mai întrebat. Da, Curteanu e și el bătrîn, știi, anii trec, răspunde el filosofic… Cere șase mii pe zece nuci și zece mii pe cana de fasole, în piață, chiar la taraba asta, e înghesuială de țărani, abia au încăput, e zi de tîrg, asta-i și vorba lui Viorel Ciocoiu, amic de-al meu din piață, e ziua intrării țăranului în oraș, glumă străveche, pe care amicul mi-o repetă de fiecare dată joia… Neculai Spătaru, bătrînul din Tarnița, își vinde repede marfa și se grăbește, cînd a venit, dimineață, a adus și făină, a lăsat-o la cineva, la autogară, se duce să aducă și făina s-o vîndă. „Știi cît costă drumul de la Tarnița la Bacău? 60 de mii… Spune-mi, iau eu bani să mă întorc și acasă?” Și, pentru el: „Dacă vînd și făină, îmi și mai rămîn. Tot e ceva!…” Plecăm împreună și, cînd iese de după taraba aceea înaltă, îl văd cît e de amărît: sumanul îi atîrnă pînă la pămînt, iar în picioare are o pereche de șoșoni vechi și ciorapi de lînă la fel de vechi. Mai stăm puțin de vorbă, și așa îmi mai spune că acasă, la el, a intrat dihonia în familie, cică l-ar fi bătut băieții – are șase băieți – și chiar și nevastă-sa, de la pămînt, e un blestem pămîntul ăsta, așa crede el și-mi arată mîinile, caraghios de mari pe lîngă puținătatea trupului său, bătătorite, muncite, mîini de om care a trăit și a smuls pămîntului hrana de zi cu zi, hrană puțină și niciodată să-i ajungă… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns