Au trecut luni bune de cînd nu m-am mai văzut cu profesorul Pavel Coroi și asta m-a pus pe gînduri. Cu nu prea mulți ani în urmă ne vedeam aproape …

însemnări

întîlnirile de a doua zi…

• Profesorul, aurul cenușiu și tipografii

Au trecut luni bune de cînd nu m-am mai văzut cu profesorul Pavel Coroi și asta m-a pus pe gînduri. Cu nu prea mulți ani în urmă ne vedeam aproape în fiecare zi. El locuiește pe strada „Petru Rareș”, iar eu, la cîțiva pași, pe strada „Ana Ipătescu”. Cum drumurile sale spre piață treceau prin dreptul blocului meu, era imposibil să nu-l zăresc, să nu-l opresc și să nu stăm de vorbă. Cu ochelarii aceia cu lentile groase, cu fața albă, zîmbitoare, de om bun, cu glasul plăcut care, atunci cînd „intram” în probleme de carte, de cultură, devenea tumultuos, așa îl știam și așa îmi bucura sufletul întîlnirea cu el. Și iată că, așa, pe nesimțite, timpul întîlnirilor aproape zilnice s-a dus. Tot mai rar ne-am văzut și, deodată, luat cu viața asta agitată, cu problemele astea atît de nefirești legate de ziua de azi și de ziua de mîine, am constatat că au trecut luni fără să mă mai întîlnesc cu profesorul Pavel Coroi. Mai întîi m-am gîndit că, scufundat în scris, vine tot mai rar la piață și întîmplarea face să nu ne mai întîlnim. Știam că lucrează la o Monografie a satului Budești – satul său natal -, din comuna Făurei, județul Neamț și mai știam că are și alte proiecte. Dăduse la iveală „Comoara de plumb” – cartea aceea despre „Tiparul” din Bacău și meșterii lui, carte care nu îmi parvenise încă și, știindu-l „silitor”, eram convins că „s-a închis în casă” și „cîntă” la claviatura mașinii de scris… Pînă într-o zi, cînd m-am întîlnit cu doamna profesoară Elena Coroi, soția sa, și am întrebat-o, nu fără o anume strîngere de inimă, de domnul profesor. Cu glasul tremurînd, mi-a răspuns că soțul ei e bolnav, e țintuit la pat, abia se poate mișca prin casă. Alarmat, l-am sunat și mai să nu-i recunosc glasul. Mi-a zis că-i bolnav și m-a invitat la el. Și așa, într-o bună zi, am sunat la ușa sa și, cu emoție vădită, i-am pășit pragul casei. Mi-a deschis doamna profesoară, el, profesorul, fiind în camera de lucru – ce-i este și dormitor -, așteptîndu-mă, cum se spune, în capul oaselor. Cu glasul tărăgănat – făcea eforturi mari să vorbească fluent – profesorul și-a exprimat marea bucurie de a mă avea „musafir”, fiind, de-a dreptul, emoționat cînd i-am înmînat cartea mea, „Culai”. Da, o va citi și-mi va comunica impresiile. Am stat preț de un ceas de vorbă. Și m-am convins că, în multe privințe, am rămas un ignorant. Iată, n-am știut că omul acesta, pe care-l cunosc de mai mult de trei decenii, a lucrat în presă, a fost primul corespondent al Agenției Române de Presă pentru fosta regiune Bacău, de unde a fost dat afară pe „probleme politice”, apoi a fost directorul celei mai mari librării din fosta regiune Bacău, după care au urmat mulții ani lucrați în „Cultură”. De altfel, însuși volumul acesta, pe care mi l-a dat, cu autograf, în acea zi – „Comoara de plumb” – înfățișează – așa cum scrie Calistrat Costin, în prefața la această carte, „… pagini de bogată istorie culturală a locului, fascinanta poveste a tipăritului cărților și gazetelor băcăuane…”. Nu e simplu să scrii o monografie. Pavel Coroi a muncit o mulțime de ani la strînsul datelor – multe descoperite prin documente ce aparțin Istoriei -, după care, cu talent, dar și cu o mare dragoste față de cei despre care scria, a adus la cunoștința cititorilor „povestea” palpitantă a Tiparului și a tipografilor băcăuani. Cititorii află, astfel, lucruri vibrante despre prima tipografie din Bacău – confirmată la 21 septembrie 1867 -, moment care a deschis un drum fascinant pe care autorul îl parcurge cu rigoare și mare grijă pentru veridicitatea faptelor, cu dragoste și adînc respect pentru cei care și-au clădit viața pe temelia nobilei profesii de tipograf. Și cine, dintre vechii oameni de cultură, nu mai zic de vechii ziariști băcăuani și nemțeni și vrînceni, nu-și amintește de Ilie Băran, de Constantin Bajora, de nea Fănică Bălțătescu, sau, oare, cine dintre noi nu-i cunoaște – și, la revedere, îi salută cordial – pe oameni care și-au încrustat numele în trăinicia plumbului – Mircea Bajora, Dumitru Zaharia, Eugenia Adam, Ioan Prăjișteanu, Nicolae Movilă și mulți alții despre care autorul, profesorul Pavel Coroi, scrie cu atîta patimă, cu atîta căldură…!
… Am primit, zilele trecute, un telefon de la profesor. Cu același glas suferind, mi-a spus că mi-a citit cartea și mi-a adresat elogii. Pentru care îi mulțumesc. Dar cea mai mare mulțumire a mea ar fi să ne reîntîlnim iară, aici, pe drumul acesta pe care-l parcurgea zilnic în acești din urmă ani, și să stăm de vorbă. Și să ne reamintim de tipografii aceia care au fost și nu mai sînt, și să discutăm despre soarta celor de azi și, pentru că timpul „ne-ar înghesui”, să ne dăm întîlnire pentru ziua următoare…

Eugen VERMANcut luni fără să mă mai întîlnesc cu profesorul Pavel Coroi. Mai întîi m-am g

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!