BĂCĂUANI ILUȘTRI

Un magician al rostirii

Valeriu TRAIAN

Venit din mediul academic universitar de la Iași, aveam în minte chipuri dragi de dascăli în sensul cel mai înalt al cuvîntului. Cu asemenea chipuri în minte și icoane în suflet am revenit la Bacău, unde tocmai se înființase Institutul Pedagogic de 3 ani, în al cărui corp didactic se aflau și reputați profesori locali, cunoscuți dinainte, ca Dumitru Alistar, Grigore Coban, Constantin (Ticu) Șova ș.a. Necunoscut îmi era istoricul, latinist între altele, profesorul muzeograf Iulian Antonescu. Deși tînăr, era înconjurat de studenți și de muzeografi cu multă venerație. Era purtătorul unui nimb de glorie, motiv de invidie profesională pentru mulți confrați. Avea reputația unui veritabil ctitor. Ctitor de muzee. întreaga rețea de muzee din fosta regiune Bacău era opera acestui om de talie mai curînd mică decît mijlocie, cu o privire ageră, cu care-și evalua interlocutorul dintr-o ochire, cu capul rotund și mare, specific chipului rubicond, cu un păr mai curînd rebel decît așezat, obiect de tic: în timpul discursurilor, și-l tot așeza la loc cu ambele mîini deodată. Era bărbatul care cu multe șiretlicuri intelectuale și cu o adresare ceremonioasă ca unui Demedici, Serenissime, președintele de atunci al sfatului popular regional avea arta de a smulge bani pentru muzee (achiziții și investiții). Cam impersonal și ușor neglijent în ținuta vestimentară, rezervat față de oamenii stăpînirii și față de cei necunoscuți, dar cu o ironie mușcătoare față de ignoranța, opacitatea și obtuzitatea celor mai mulți dintre ei, Iulian Antonescu știa să fie buna călăuză și colegul celor cu care lucra direct în muzee și cu stundenții la Institut. Prin spiritul său rector a influențat hotărîtor cariera multor tineri pe atunci colaboratori. Cercetarea arheologică în vechea regiune și apoi în județul Bacău îi datorează cel puțin începuturile, dacă nu chiar întregul rod al cercetărilor științifice din teren. A creat o adevărată școală de arheologie cu personalități distincte în lumea științifică de profil. Muzeograful și arhelogul V. Ursache de la Roman, C. Eminovic de la Onești, Viorel Căpitanu, Ioan Mitrea și Al. Artimon – la Bacău și Neamț, sînt printre cei cu care ar fi fost mîndri un Radu Vulpe sau un Constantin Daicoviciu.
între ctitoriile sale se află și nedeclarata, dar veritabila Academie Populară de genul Universității Populare de la Vălenii de Munte a lui Nicolae Iorga. în jurul său și-au dat întîlnire nu numai istorici, ci și activiști din domeniul culturii, din colectivul revistei Ateneu, profesori, învățători, ziariști, scriitori. Toți, însuflețiți de spiritul neobositului mentor, au călcat așezările Moldovei, prezentînd roadele cercetărilor, inspirînd emulație în rîndul tinerilor intelectuali peste tot pe unde trecea.
în presa locală a județelor vizitate, în revista de cultură Ateneu s-au scris multe pagini despre „Caravana culturală” condusă de Iulian Antonescu. Acestea n-au încetat decît atunci cînd providențialul istoric băcăuan a fost chemat la Direcția Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Culturii.
Din cîte am evocat pînă aici n-ar avea nici un rost dacă nu am adăuga că, în ciuda bonomiei joviale pe care o emana chipul său, era un om de o rară energie practică. Era chiar un neastîmpărat cu un ascuțit simț al lucrului bine făcut. Avea o inteligență sclipitoare, dar o inteligență pusă în evidență de o pregătire culturală fără cusur. Orizontul său intelectual avea la bază cel puțin trei componente: o memorie prodigioasă, o bogăție de lecturi din varii domenii, de proporții călinesciene, și o fantezie creatoare de poet.
Sprijinit pe aceste calități, ieșea în evidență un mare talent care, de altfel, i-a și adus celebritatea. Iulian Antonescu era un orator înnăscut. E de prisos să amintesc faptul că traversam o epocă în care vorbitorii în public erau pregătiți cu texte scrise de alții, de subordonați îndeobște, cuvintele fiind citite mai cursiv sau cu opinteli, uneori chiar silabisit. Cu atît mai mult ieșea în evidență talentul oratorului Iulian Antonescu, un magician al rostirii, cu o retorică perfect pusă la punct, avînd la bază modele ca N. Iorga, G. Călinescu, T. Vianu sau Atanasie Joja. Sper ca între discipolii săi să se găsească cineva care să dezvolte această latură a personalității culturale a celui ce azi ar fi împlinit 75 de ani.
Cuvîntările maestrului se bazau pe narație și evocare. Chiar și cînd spunea lucruri cunoscute deveneai receptiv ca la aflarea unor noutăți. Punea în evidență fațete ale unor realități trecute care scăpau cititorului grăbit. Construcția expunerii se baza cînd pe ample comparații susținute de volute imaginative, cînd pe paradoxuri greu de alăturat pentru ascultătorii vrăjiți de traiectul discursului care se mișca cu vioiciune din budoarul cutărei regine a Franței sau Angliei pe cîmpul de luptă de la Călugăreni, Podul înalt, Austerlitz sau Borodino. Pentru cine nu a avut ocazia să îl asculte pe Iorga, genial evocat de G. Călinescu, pe Călinescu însuși ascultîndu-l pe Iulian Antonescu, își făcea idee despre magnificiența cuvîntului rostit și se ducea inevitabil cu gîndul la un Demostene, la un Socrate sau Cicero, ca să nu-i amintesc decît pe cei cunoscuți de toată lumea. Ce păcat că toată această strălucire cu sclipiri diamantine nu s-a păstrat și în scris! Cultura română ar fi avut un moralist de talia unor Seneca, La Rochefoucauld sau Montaigne.ntonescu știa să fie buna călăuză și colegul celor cu care lu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!