Constantin CĂLIN
Perpessicius a făcut observația justă că „epitafele se redactează în tinerețe”. Bacovia și l-a scris pe al său la 23 de ani: „«Aici sunt eu/ Un solitar,/ Ce-a rîs amar/ Și-a plîns mereu.// Cu-al meu aspect/ Făcea să mor,/ Căci tuturor/ Păream suspect»”. A mai trăit după asta 53 de ani. Cînd a murit, s-a simțit învăluit în întuneric. „Vine în-tu-ne-ri-cul „, i-ar fi șoptit soției sale. Cînd am citit prima dată această vorbă, nu prea am crezut-o. Îmi mirosea a parafrază după Goethe. M-am interesat apoi cum mor scriitorii, îndeosebi poeții, ce gînduri îi încearcă înaintea morții. Om activ, care credea că „Mourir, c’est fuir!” (A muri înseamnă a fugi), Alphonse de Lamartine a cerut să i se graveze pe frontonul mormîntului său următoarele cuvinte latinești: „Speravit anima mea” (Inima mea a sperat). Evident, nu se potrivește cu Bacovia. Jean Moreas, unul din principalii militanți ai simbolismului, și-a calmat durerile dinaintea sfîrșitului, citind pe Sainte-Beuve. Vlahuță al nostru s-a consolat – scrie un memorialist – cu versuri din Dante. „Cu judecata limpede, cu vocea adîncă (…) și-a exprimat dorința ca manuscrisele nepublicate să fie arse. Lucrător cinstit și minuțios, n-a vrut să lase posterității decît opere desăvîrșite”. Nici exemplul de mai jos nu se potrivește cu cel al autorului Plumbului. Maestrul său, Macedonski, înaintea morții s-a înseninat sufletește și a scris poemul „Moartea este o minciună”: „Sub a soarelui minciună/ Șoapte umblă prin grădină,/ Fluturi zboară sub cais,/ Bătrînețea e un vis.// Apa cîntă la fîntînă/ Și cu trestia se-ngînă;/ Iar sub soare sau sub lună,/ Moartea este o minciună”. Surprinzător, ceva ce seamănă cu vorba lui Bacovia a spus, însă, Victor Hugo, recitînd ultimul său vers: „C’est ici le combat de l’aube et de la nuit” (E aici lupta dintre zori și noapte). Dar cel mai mult m-a convins de existența senzației că „Vine întunericul” lectura acestui fragment dintr-o amintire a lui Șerban Cioculescu despre moartea lui E. Lovinescu: „În dimineața morții, la 15 iulie 1943, a cerut fetei din casă, Stanei, să ridice storurile. Apoi a întrebat-o cît e ceasul. – E ora 9 1/2, conașule. – Cum, e 9 1/2? Nu vezi că e întuneric?” Cine a citit „Agendele literare” ale criticului nu se poate să nu fi remarcat frecvența, în ultimii săi ani de viață, a unor însemnări izbitor de asemănătoare cu unele din versurile lui Bacovia: „Neant”, „Nimeni. Neant”, „Neant. Nimeni”. Probabil întotdeauna, puțin în urma „neantului” (a „neantului absolut”), „vine întunericul”. Aș putea zice, așadar, că Bacovia a văzut corect pînă în ultima clipă.
Un vers precum „Corpul ce întreg mă doare”, din „Note de primăvară”, mă determină să mă întreb cîți dintre poeți pomenesc de corp în operele lor. În antume, Eminescu, sigur, n-o face. Corpul e o descoperire a „senzitivilor” și „meteosensibililor” de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. „Între simțirea mea și Natură este atîta apropiere – scria Traian Demetrescu -, încît o mare parte din senzațiunile mele, plăcute sau triste, sunt hotărîte de starea vremei”. Versul lui Bacovia face parte dintr-o strofă care îmi evocă ceva similar: „Oh, punctează cu-al tău foc,/ Soare, soare…/ Corpul ce întreg mă doare,/ Sub al vremurilor joc”. Te poți gîndi și la „jocurile politice”, dar nu la acestea se referă poetul, ci pur și simplu la schimbările meteorologice, la raportul dintre ele și sănătate. Tema a mai fost abordată de Barbu Nemțeanu în „De vorbă cu trupul meu”. „Partea fundamentală și înaltă a omului o alcătuiește creierul iar nu mușchii”, afirma Max Nordau în celebra sa carte „Minciuni convenționale”. E partea cea mai solicitată a omului modern. Bacovia nu vorbește de mîinile, de picioarele sale, în poeme, ci de pieptul („Paloarea, mutismul minează-al meu piept”), de fața („Pudrat pe-o eczemă ce fața mi-o sapă”) și, mai ales, de creierul său: „Iar creierul ardea ca flacăra de soare”; „În creierul meu plînge un nemilos taifas”; „Și creierul rămîne pierdut”. La acesta se referă și în două locuri din proză: „Creierul palpita acolo de tristețe și tăcere…”; „Și o spaimă de tot ce citisem, de cîte auzisem, mă cuprinse, și regretam că creierul meu, ca și al altora, a devenit o moară hodorogită care nu se poate opri niciodată, tremurînd într-un coșmar continuu de cunoștințe netrebnice…”. Dintre contemporanii poetului, doar F. Aderca – pare-mi-se – folosește cuvîntul creier într-un poem: „Dar creierul meu – un clopot/ a cărui limbă e cugetul -/ simți prin monotonul tropot/ al ploilor, mugetul gîndirilor în ropot”. Dar – cum se vede – aceste versuri n-au puterea evocatoare a celor ale lui Bacovia. La Caragiale, în „O făclie de Paște”, există, într-adevăr, expresia „în creierul care ardea…”, dar nimeni n-a scris, în legătură cu sine sau cu alții, „Iar creierul ardea ca flacăra de soare”, vers, dacă pot zice așa, de o putere atomică!
Lasă un răspuns