Constantin CĂLIN
După calendarul religios, am intrat în Postul Mare. „Postul – scria un autor vechi – nu iaste numai de bucate, ce și de clevete, și de fățării, și de zavistii (intrigi pornite din invidie – n.m.) și de alte pohte reale”. Așa se întîmplă, în aceste zile, în jurul nostru? Au încetat minciunile, declarațiile ipocrite, farsele politice și sindicale, polemicile? Vi se pare strada mai potolită? S-au oprit televiziunile de la a stimula „pohtele reale”, adică violența, sexualitatea desfrînată? E o atmosferă mai morală în țară? La toate aceste întrebări, răspunsul e unul singur, și scurt: Nu! În atare condiții, cine ține postul e obligat, vrînd-nevrînd, la un gen de schizofrenie, de ruptură de societatea reală. Se poate și altminteri? Cred că da, dacă realizăm că înțelesul principal al postului nu-l constituie abținerile alimentare, ci ajungerea la o privire autocritică asupra faptelor noastre. Cînd postim – vorba altui autor din trecut – „să ne pîrîm înșine pe noi” lui Dumnezeu, căutînd să fim mai sinceri decît de obicei. Indiferent de circumstanțe, în această direcție ar trebui acționat. Perioada care ne desparte de Paști se numește triod. La fel și cartea pe care se sprijină acum ritualul bisericesc. Legat de acestea, semnalez aci apariția, la Tipografia Docuprint (Bacău), a „Rugăciunilor Postului Mare”, lucrare în care sînt cuprinse: „Canonul Înfricoșatei Judecăți”, de Teodor Studitul, „Plînsurile Sfîntului Efrem Sirul” și „Rugăciunile” aceluiași către Maica Domnului, cît și „Canonul cel Mare”, alcătuit de Andrei Criteanul. Ediția se bazează pe două trioade, unul din secolul al XVIII-lea, altul de la începutul secolului al XIX-lea, și pe culegeri de învățături ale lui Efrem Sirul, românești și străine. De diortosirea (îndreptarea) textelor, respectiv al vechilor traduceri, s-au ocupat ieromonahul Iustin Petre de la Mînăstirea sfîntului Ioan Casian – Constanța, monahul Filotheu Bălan de la Mînăstirea Petru Vodă – Neamț și Florin Stuparu, redactor (probabil) al Editurii Bunavestire – Galați. Azi e sîmbătă, iată un fragment din „Plînsul de Sîmbătă seara”: „Deci de ce fel de iertare sînt vrednic eu, ticălosul, cerînd îndurare, Doamne, căci nu am mărturisire curată? Că de multe ori m-am făgăduit Ție să mă pocăiesc, și mincinos al făgăduinței m-am făcut. De multe ori m-ai miluit, și eu iarăși m-am lepădat. De multe ori m-ai ținut, și eu iarăși m-am întors. De multe ori m-ai înviat, și eu iarăși am căzut. Pentru aceasta hotărîrea eu o aduc asupra mea și mărturisesc că sînt vrednic de toată munca și pedeapsa”.
Pentru că nu se poate exprima militar, francofobia americanilor se exprimă prin îndemnul (care concentrează o parte din filosofia lor): să-i ardem la pungă! Cum? Boicotînd produsele cu care francezii au cele mai mari succese de piață: vinul, apa minerală, brînza, cosmeticele, parfumurile. Au apărut, cică, numeroși agitatori care strigă, din „patriotism”, că ele trebuie ignorate. Supărarea lor frizează nu o dată comicul. De pildă, în unele localuri, nu numai că nu se mai servește șampanie, dar – se zice – pînă și denumirea cartofilor prăjiți, „french fries”, a fost înlocuită cu cea de „freedom fries”, cartofii libertății! Francezii n-au reacționat încă de o manieră similară, în schimb arabii din Franța se îndeamnă unii pe alții să nu mai bea Pepsi și Coca Cola, ci numai Mekka Cola! Asemenea gesturi nu sînt noi în istoria lumii contemporane. Războaiele cu armele, dar și cele simbolice, au dus la diferențieri radicale, inclusiv în materie de gusturi. Amintiți-vă greața cu care se vorbea la noi, în timpul „războiului rece”, de băuturile americane. Logica războiului cere să nu semeni cu dușmanul și să n-ai nici un fel de slăbiciune pentru lucrurile lui. Intransigența americanilor derivă din strategia lor politică. Cînd sînt deranjate de cîte cineva, SUA recurg, în mod reflex, la „sancțiuni economice”, un instrument sigur de îngenunchere a insubordonaților mici și neomogeni ideologic. Numeroase regimuri au căzut din cauza aplicării lor. De data asta, însă, au în față Franța și Germania, a căror rezistență morală e mult mai mare decît, probabil, și-o imaginează. Nu pot să cred că francezii, în ciuda situației economice dificile pe care o au momentan, se vor desolidariza de Chirac sau germanii de Schroder, numai ca să-și refacă punga. Există și ceva mai presus de asta: demnitatea!
Dacă n-ați citit articolul „Inauguralul ratat”, de Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române, din „Dosarele istoriei”, nr.2/2003, ați pierdut un important prilej de a vă mai răcori sufletele. Spre deosebire de unii dintre colegii săi și chiar de unii dintre colegii mei de breaslă, ziariști, autorul spune lucrurilor pe nume, răspicat, cu un curaj ce se întîlnește din ce în ce mai rar. Sper ca fragmentele pe care le reproduc mai jos să vă convingă de aceasta: „România este astăzi – arată Fl. C. – adusă la sapă de lemn de o clasă politică incompetentă și rapace, cum n-a existat în tot trecutul nostru -, de un grup de «oligarhi» economici și de grupuri mafiote. Așa-zisa «elită» politică, «oligarhii» economici și grupurile mafiote alcătuiesc o clasă exploatatoare, care vlăguiește țara. Să nu ne speriem de cuvinte și să nu renunțăm la acest termen, numai pentru că el a fost utilizat în limba de lemn a comunismului (…). Un șir întreg de grupuri, alianțe, forumuri etc., reprezentante – susțin ele – ale societății civile, au cu totul alte preocupări decît traiul cotidian al majorității populației. Iar această majoritate rămîne tăcută și resemnată. Exploatată, umilită, îndură fără crîcnire. Am văzut la un jurnal TV reacțiile unor oameni de pe stradă la anunțul creșterii considerabile a întreținerii la apartamente: «O să mîncăm mai puțin». Nici un moment, gîndul de a trage la răspundere pe cei vinovați de catastrofala scădere a nivelului de trai! Simțul responsabilității civice lipsește cu desăvîrșire. (… ) În 1931, Constantin Argetoianu caracteriza România drept «țară de escroci și curve». Astăzi, se mai adaugă și o masă de săraci resemnați. Poate că într-o zi, aceștia se vor trezi și își vor da seama că singura modalitate de a salva țara din mîinile jefuitorilor este să lupte pentru nimicirea lor”. Pandant la cele citate, aș adăuga următoarea afirmație a lui Constantin Titel Petrescu: „(România e) țara tuturor lașităților de gîndire, a tuturor trădărilor și uitărilor istorice”. Deși sună teribil, asemenea sarcasme sînt, la o judecată critică, îndreptățite. Din păcate, dedați cu năravurile rele, ele nu ne deșteaptă, nu ne mînie, nu ne cutremură. La începutul secolului XXI, conduita noastră e încă, nu o dată, medievală și orientală: sumisiune internă, sumisiune externă.
Lasă un răspuns