• un preot din Comănești slujește de trei ani într-o bisericuță amenajată într-un vagon • harul său atrage credincioși din toată Moldova
„Omul îl vede mai clar pe Dumnezeu printre lacrimi”- spune părintele Dumitru Durilă. Are 41 de ani și de peste trei ani slujește la Centrul de Îngrijire și Asistență din Comănești. Adică, așa cum spun oamenii locului, la Azil. Nici nu se putea găsi un loc mai bun unde părintele Durilă să aducă liniștea și credința în Dumnezeu în sufletele celor călcați de nevoi. A slujit 15 ani într-o Parohie din centrul Capitalei și nu regretă niciodată că a ales micuțul orășel de la poalele munților. „Acum trei ani am venit aici la cerere, pentru că soția mea este din Leorda. La început nu aveam nimic, apoi, încetul cu încetul, am încropit o mică capelă într-o încăpere de la etaj unde veneau bolnavii să se roage. Am descoperit aici un alt univers decît cel cu care eram obișnuit în București. Sînt oameni în suferință, cu inima încărcată, care au nevoie de un sprijin”, spune preotul Durilă.
După un an de zile, capela devenise neîncăpătoare, motiv pentru care părintele paroh a făcut rost de un cort, pe care l-a amplasat în curtea spitalului. Iarnă sau vară, credincioșii se adunau aici și își găseau alinarea sufletească.
În scurt timp, vestea despre harul preotului Durilă a depășit granițele spitalului. „În urmă cu un an, am primit de la Schela de petrol din Zemeș aceast vagon în care am adunat toate obiectele din cort și am făcut o mică bisericuță. E bine că nu plouă și am băgat și un godin, ca lumea să se mai încălzească, mai ales acum, pe timp de iarnă. Pot spune că la fiecare slujbă vin sute de credincioși, nu nu mai din Comănești, ci chiar din Vrancea și Neamț. Chiar și patronul Ceahlăului ne-a călcat pragul și a promis că ne va ajuta”, mai spune părintele paroh.
Încetul cu încetul, oameni de inimă și cu credință în Dumnezeu au sărit să ajute micuța parohie, însă deocamdată nu a fost turnată decît fundația viitoarei biserici. Au trecut luni întregi de cînd lucrarea a fost terminată și de atunci nimeni nu a mai ajutat cu ceva. Credincioșii continuă să se roage în micuțul vagon muncitoresc improvizat ca lăcaș de cult și speră că se va găsi totuși cineva care să pună umărul la terminarea construcției. (Florin CRĂCIUN)
Lasă un răspuns