„Buzduganul unei generații”

Poetul Nicolae Labiș s-a „înrudit” cu Slănicul Moldovei

Peste chipul de neuitat al poetului Nicolae Labiș cădea noaptea veșnică, acum 50 de ani, pe 22 decembrie 1956. Poezia românească comemorează acum o jumătate de secol de la despărțirea de autorul remarcabilelor volume de poezii „Primele iubiri” (1956), „Lupta cu inerția” (1958), „Moartea Căprioarei” (1964), „Albatrosul ucis” (1966), toate publicate postum. A fost un poet născut și nu făcut, un poet împlinit, la vîrsta la care alții abia încep să descifreze primele înțelesuri, un poet în toată puterea cuvîntului, care a lăsat o operă bine definită și lîngă ea multe „Crâmpeie de idei neterminate/ și-un zbor de păsări albe și un vis/ și cîntecul sunat pe jumătate/ Despre-un tărîm ce nu-i descris”.
Viața și poezia lui Labiș au stat în permanență sub semnul unei dramatice voințe de motivare, de explicare. Între vitalitate și tragism. poetul intuiește o surprinzătoare legătură: a trăi cu intensitate înseamnă a te izbi de o limită tragică.

Simbolul unei noi generații

Pînă acum aproape doi ani, Slănic Moldova era un loc în care numele poetului era păstrat și pomenit cu mare sfințenie. Ani buni au locuit aici Elena Enea, mătușa și nașa de botez a lui Nicolae Labiș, precum și fiica acestuia, Adriana-Bizu Cimponeriu, verișoara poetului. Din păcate, astăzi, flacăra memoriei poetului s-a stins, odata cu trecerea în neființă la începutul anului trecut a verișoarei poetului, Adriana, cea mai iubită dintre rudele sale.
Pentru el, poetul „Primelor iubiri”, decembrie a fost ursitor de viață și de moarte. Pe 2 decembrie ar fi trebuit să împlinască 71 de ani. Pe 22 decembrie, se comemorează 50 de ani de la plecarea lui în eternitate. A trăit doar 21 de ani și 20 de zile, lăsînd în urma sa o moștenire uriașă, de neprețuit pentru cultura românească: poezia noului val. A fost asemuit, nu numai în epoca sa, dar și recent, cu Eminescu, iar mulți sînt cei care se întreabă dacă nu l-ar fi egalat pe Luceafăr, în cazul în care ar mai fi trăit. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, folosind o metaforă din basme, „buzduganul unei generații”, căci debutul său avea să anunțe generația lui Nichita Stănescu, cunoscută drept „generația șaizecistă”.
într-o seară de decembrie a anului 1956, poetul a căzut victimă unei stupide întîmplări, relatată cu emoție în glas de mătușa lui, Elena Enea: „Unii au considerat că a fost vorba despre un accident provocat de invidioși, alții au considerat tragedia ca un accident pur și simplu. Cine să știe? Fapt dovedit este că a vrut să ia tramvaiul spre iubita lui și cineva probabil l-a îmbrâncit, s-a prins de grătarul dintre vagoane și a căzut cu capul de caldarîm. Măduva spinării a fost secționată, la spital a mai fost conștient un timp, dar chirurgii nu l-au mai putut salva”.

Amestec de copilărie și maturitate

Poetul a lăsat o biografie desfășurată exclusiv în public, fără acel neprevăzut de culise, pe care îl produce vîrsta de mijloc. Viața lui a fost un amestec de copilărie și maturitate.
Spre a întregi această imagine, scriitorul Romulus Rusan spunea despre Labiș: „Între două jocuri, copilul de nouă ani începea să lege primele rime; la amețitoare apropieri de ziua sfîrșitului, băiatul de 21 de ani își compunea capodoperele. Cine să fi avut tăria să anticipeze? Părinții vorbesc despre Labiș ca de un copil tresărind doar din cînd în cînd la auzul numelui său ca în fața unei umbre mari care-i învăluie.”
Dintre toate rudele lui Labiș, mai trăiesc astăzi șapte verișori, două surori, Marga și Dorina, și bineînțeles, mătușa Elena Enea, care locuiește la Cordun, județul Neamț și care a împlinit, la 2 mai anul acesta, venerabila vîrstă de 100 de ani. (Romulus Dan BUSNEA)e ziua sfîrșitu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!