CAFENEAUA SUBIECTELOR Timpul pierdut

Ovidiu Genaru

Vrem nu vrem, ne convine ori ba, sîntem materialul uman rezultat din demolările lumii de ieri. Totul poartă amprenta noastră. „Dacă” și cu „Trebuie să fi făcut asta și nu ailaltă…” n-au, în istorie, nici o valoare. Nimic nu este retroactiv, ce n-a fost făcut la vreme nu se mai poate face acum să se potrivească întocmai. A trecut clipa fastă: e ca și cum ai fi pierdut trenul. Te urci în următorul și ajungi la țintă mai tîrziu, mai pe seară sau noaptea, după ospățul la care erai invitat și găsești la masă doar oscioarele, șervețelele murdare, vinul răsuflat. Noi, românii, am pierdut nu numai cinzeci de ani de evoluție, ani fizici ca să spun, dar cu siguranță încă vreo douăzeci, ani în care va trebui să ne dezintoxicăm de mentalități și comportamente dobîndite și fixate temeinic în vremea comunismului. Au trecut vreo doisprezece, de defulări incontrolabile și inevitabile, de mîzgă și bolboroseli sociale, de clei oriental, de neputințe, de spălare a creierelor. Energiile sociale acumulate asemeni plăcilor tectonice s-au eliberat anarhic și distructiv și România a pleznit din toate încheieturile, din toți indivizii, vechile reguli de conviețurie au sărit în aer și ne-a cuprins spaima. Descurcați-vă, fraților, cum vă duce capul pe fiecare, scoteți-vă ochii unii altora, apucați, loviți, furați, înșelați și mai cu seamă huiduiți, după cum ne recomandă imperativ un filozof ajuns pe creasta valului prin anul ’92. Și în timp ce unii, nu puțini la număr, huiduiau de-și scuipau plămînii pentru a mîntui noua Românie, vecinii foloseau un material de construcție mult mai durabil decît huiduielile, vituperarea, insulta și dezaprobarea… Ei lucrau și noi huiduiam cît era ziua de lungă; ori smulgeam țevile de irigații, le topeam și le vindeam la fier vechi pentru ca apoi să ne văităm că seceta ne pîrjolește recoltele… Contestarea oricărui tip de autoritate, „cine mă-ta ești tu, bă Miliție, bă comuniștilor, îți crăp capul, țeava asta e a mea, e munca mea și fac ce vreu cu aluminiul, fă-te că nu mă vezi…” a fost convenabilă doar hoților, fiindcă elitele promovau sloganul „dreptului de a huidui”, care legitima orice act distructiv.

Numai că hoția de anul ăsta induce anul viitor niște consecințe imprevizibile; irigații ioc, secetă ioc, pîine, ne e foame să facem importuri, cine?, păi ăla se pricepe, umflă comisionul, apar barosanii, barosanii ung osiile puterii, puterea are nevoie de banii barosanilor, interesele converg, corupția presupune un lacăt și o cheie care ființează doar împreună, complicitatea funcționează în toate democrațiile fie ele și consacrate, exemplele sînt cu duiumul. Și-n vremea asta România huiduie și demolează, contestă, face bășcălie, vechile bancuri din vremea lui Ceaușescu se transferă într-un comportament „liber schimbis”, apare și un partid cu acest nume și o Academie „Cațavencu”, fiindcă românii au o tradiție imbatabilă în a rîde și a batjocori la o berică pe terasă și nu numai, stăm la taclale, „păi să-ți spun eu, monșer, cum trebuia făcut, păi s-a greșit enorm atunci cînd…”. Cîrcotaș, popor de terasă, de grădină de vară, calic cum se jeluie, dar mereu cu bani de rachiu și țigări, cu elite fine, europene, cu talente teribile dar nevalorificate din lipsă de voință, învățat „să i se dea și nu să-și dea singur”, românii au pierdut un timp prețios huiduind; și nu e pentru prima dată în istorie cînd face asta. Ciorovăiala elitelor, vezi memoriile oamenilor politici dintre cele două războaie mondiale, Argetoianu, Duca, Armand Călinescu și mulți alții, maxima lecție de politicianism steril, cu toate ingredientele colaterale, – coboară în comportamentul substanței sociale; e ca și cum un creier stresat induce în sistemul vegetativ din corp mari disfuncții subalterne. După căderea lui Ceaușescu ne-am întors îndărăt căutînd în vechea ladă de zestre partidele pierdute, racordîndu-ne la mentalitățile anilor ’30 în plin deceniu nouă, prin cîțiva lideri prăfuiți secondați de oportuniștii rezulați din demolările lumii totalitare. Românii s-au păcălit, dar nu vor să tragă ponoasele, preferînd să huiduie. Alt timp pierdut, dar mortul de la groapă nu se mai întoarce. Românii au despre putere o idee piramidală, totul emană de la vîrf, unde se afla partidul – stat înainte de ’89. De acolo ar trebui să le intre în casă binele, leafa mare, pomana. S-avem pardon! Fiecare trebuie să ne salvăm singuri. Cei care au făcut-o, au ajuns departe, folosindu-se nu de dreptul de a huidui și de a lua peste picior pe alții, ci administrîndu-și corect relațiile, potențialul fizic și intelectual. Au tăcut și au făcut. Alții au țipat și au clacat.