CAFENEAUA SUBIECTELOR Un român la Paris

Ovidiu GENARU

Montmarte, pe o ploaie încăpățînată, mocănească, de toamnă lungă de sfîrșit de octombrie. „Eu voi muri într-o joi, cu ploaie, la Paris…”, era versul testamentar al unui mare poet sudamerican. Suna ca o fatalitate. Așa a și fost, presimțirile poeților, o, Doamne! Dimineața e senin, apoi plouă, plouă, deși e cald, n-avem timp de pierdut, vom umbla prin Paris cîte opt, zece ore zilnic să înghițim imagini, să atingem cu mîna ziduri, să contemplăm, să ne aducem aminte, să fim acolo… Cartier periferic în care parizienii veneau să petreacă mai ieftin, Montmarte a fost anexat capitalei în 1860 de către Napoleon al III-lea. Urcăm străduțele în pantă, pavate cu piatră cubică. Bistrouri, cafenele, magazine pentru turiști și, ceva mai discrete, ici – colo ateliere de pictură și galerii de artă. Un apel la memorie ar copleși iremediabil prezentul. Îl fac obligatoriu pentru că mă ajung din urmă cărțile citite, n-am încotro, de aceea mă și aflu aici. În formarea mea ca intelectual și scriitor Montmarte cu pleiada lui de artiști neconformiști cosmopoliți de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul următorului, a fost mereu un centru de fascinație, un magnet și un laborator pentru cultura universală. Trecutul fabulos aduce astăzi negustorilor de suveniruri. Mai toți sînt afro-asiatici: foștii colonizați au invadat metropola și mulți dintre ei habar n-au de ce le merg afacerile. Habar n-au de Toulousse – lautrec, de Picasso, Braque, Apollinaire, Utrillo, de Modigliani deveniți, ironie a globalizării, fără voia lor, agenți de turism. Vizitatorii curg în valuri, urcă spre Sacre – Coeur, basilica romano- bizantină, impunătoare, aparent albă, albă, rătăcită prin unicitatea ei arhitecturală într-un context religios gotic. De sus, de pe vechiul Mons Martyrium, unde Sfîntul Denis și-a dat obștescul sfîrșit prin anii 250, avem panorama splendidă a Parisului. Blițuri, explicațiile ghizilor, grupuri, umbrele de toate națiile, unii urcă alții coboară, frecuș spate în spate, și-n desimea asta babilonică motocicliștii care fac echilibristică. Euro circulă din mîini galbene spre buzunarele arabe care au invadat negoțul mic din Montmarte, marfa e expusă în stradă, la vedere, pe trotuare, accesul e liber, magazinele n-au geamuri, intri, cumperi, privești. Loc ideal de furat mărunțișuri, cui ce-i pasă, ca în Magreb. Ca în locurile din care vin negustorii. Bazarul dizlocă tradiția, invadează străzi întregi, negustorii stau pe trotuar la taclale ca-n „Tache, Ianke și Cadâr”, străzi întregi, spuneam, par a fi transplantate la Paris din periferiile Islamului. Pînzeturi orientale, literatură religioasă, arome, fructe necunoscute, flacoane, semințe, obiecte de cult, mobilier și, desigur, comportamente, obiceiuri.

Și totuși există un alt Montmarte, dincolo, într-o lume paralelă, în imaginarul artelor, în muzee, în cabaretul „Lapin Agile”, în cimitirul deja celebru înobilat de osemintele lui Berlioz, Offenbach, Zola, Degas, Heine, Sthendal, Nijinski, Truffaut. Cine știe și simte asta e mai bogat ca alții. Salvarea noastră e în spirit, el îmblînzește animalul. Iar componenta spirituală a locului este supremă. Dar lumea dimprejurul nostru curge, curge nepăsătoare, nu mai termină, monitorizată de ghizi, asiaticii par a domina numeric, insdustria turismului prosperă, topește contrariile, unifică ambalajele. Adevăratul Montmarte e în memoria noastră intelectuală, turistul degustă prezentul ca pe o bere, e doar simțuri, e un colet transportat la Paris, ce-i pasă lui de Toulouse- Lautrec, o fi un afiș la Moulin Rouge, sau patronul celebrului cabaret, pentru 10 euro poate fi vizitat ziua, să vezi sala de spectacole, e coadă lungă, can- canul de noapte costă scump, cam 100 de euro, depinde de locul, de unghiul din care rîvnești sînii și crupele dansatoarelor despicate. Pe dinafară „Moara Roșie” m-a dezamăgit, e insignifiantă. Facem totuși fotografii acolo, picăm în damblaua unanimă a turiștilor. Am fost, n-am intrat, știam locul, știam elicea, era ziuă. Documentarul văzut la Discovery era mult mai ieftin pentru banii noștri.

Apoi faimoasa, deșuchiata Place Pigal, străzile arondate, rău famate cîndva, dar și astăzi, reclamele luminoase, roșii, arzînd și ziua, ca un memento a ceea ce reprezenta odinioară cartierul; totul pare un fel de bestiar sexual cu poze porno în vitrinele unor studiouri cu interioare obscure, ce-o fi înăuntru?, cinematografe specializate în tratarea aceluiași subiect etern: sexul și amorul, apoi sute de sex-shopuri cu toată recuzita și înlocuitorii necesari instinctului de reproducere, cu unguente pentru băieții de băieți- gay-ii, ca să zic așa. E treaba lor, facă și borș, dacă n-au ce le trebuie, să-și cumpere. De la Izgonirea din Rai cuplurile se scufundă în simțuri, iar calea de întoarcere e imposibilă deși, probabil, există și o industrie a Mîntuirii la fel de prosperă ca și aceea a exaltării păcatului. Un tunisian încearcă fără sorți de izbîndă să ne bage la un spectacol deochiat: prețul 20 de euro. E tenace, se agață de noi ca de un colac de salvare. Refuzăm. Trece prin toate limbile, engleză, italiană, germană, spaniolă. Aaa, români, Hagi! exclamă plăcut surprins. Hagi ne-a făcut simpatici și ne reduce din preț, 15, 10, 5 euro. Gratis! Ne face cu ochiul, adică s-ar putea ca după spectacol să ne ofere și ceva viu în carne și oase, vreo damă, vreo SIDA parisiană. Prostituatele defilează pe trotuar. Sînt jalnice, slăbănoage, drogate, cu privirea pierdută, consumate. Mă gîndesc că ale noastre sînt mult mai vitale. Ele însele, cele din Pigale, acostează bărbații, însă nimeni nu le dă atenție.

Dacă Champs – Elysees e fața Parisului, Pigale e dosul, fesele. Pentru cei ce au făcut faima binecuvîntatului Montmarte – patria recunoscătoare!, numele sau chipul lor, efigia lor de medalie nu este reprodusă, pe nici un suvenir. Simbolul Parisului rămîne unul tehnic: Turnul Eiffel în milioane și milioane de exemplare. Se cumpără, se vehiculează imagini pe bibelouri, fleacuri, port- chei, cuburi de cristal, ștampile pe blugi. Parisul e de mai multe feluri. Este și ceea ce alegi.