CAFENEAUA SUBIECTELOR Utopia camioanelor lungi

Ovidiu GENARU

Prin anii ’90, cînd s-au deschis ferestrele spre Vest, românii au dat năvală la înfățișarea cu Occidentul. Mai fiecare cătun ardea de dorința de a se cupla cu așezări similare de aiurea fiindcă, spuneau oamenii, o să ne căpătuim. Vin ăia bogați și ne umplu sacii goi, ne lipesc colibele, ne fac școala, ne dau medicamente străine degeaba. Trai, neneacă. Îi chemăm și ei repede vin cu mașinile alea lungi, pline cu bunătăți. Dar, se întrebau neliniștiți, încăpea-vor oare pe întortocheatele noastre drumuri? Știu un sat unde țăranii au refăcut podurile rupte ca să reziste grelelor camioane ticsite cu cadouri. Știu alt sat unde țăranii au îndulcit curbele prea strînse ale drumului comunal pentru ca lungile camioane să poată trece cu ușurință, nu care cumva să rămînă în drum. În așteptarea binefăcătorilor, și numai pentru asta, s-au văruit primăriile, s-au desfundat șanțurile, s-au reparat gardurile dărîmate de ani și ani, că doar n-o să ne facem de rușine în fața salvatorilor. Știu un primar care-și călca zilnic eșarfa tricoloră, pentru orice eventualitate. „Bărbieriți-vă, oameni buni, le spunea sătenilor, s-ar putea să pice din clipă în clipă”. Perspectiva înfrățirii anima locuitorii, la bufet oamenii vorbeau cu însuflețire despre asta, făceau liste de priorități și tabele cu cei merituoși, cine și ce are nevoie, un atelaj, o roabă, un televizor și, de ce nu, chiar un frigider, evident nu nou, ci din acelea de care se debarasează occidentalii și le așează pe trotuar cînd se plictisesc. Auziseră sătenii că prin Occident trotuarele sînt pline de mobile, de electrocasnice, de tot ce ne lipsește nouă, esticilor.

Și oamenii, îmbrăcați ca de sărbătoare, au început să aștepte în porți, cu mîna streașină la frunte. Priveau în zare și, cum vedeau un nor de praf pe drum, țipau cît îi ținea gura: vineeee! Vin germanii! Vestea se întindea ca fulgerul de la o casă la alta, dar de data aceea se înșelaseră: era un pîrlit de camion care ducea niște muncitori pe un șantier. A doua oară era altceva și a treia oară la fel. Însă răbdarea lor n-avea limită, nu și-ar fi iertat niciodată să nu fie pe fază la împărțirea chilipirului. E bine să fii primul, nu se știe dacă ajunge la toată lumea că de, e pe gratis. Or fi existînd liste și tabele, dar sigur va fi îmbulzeală ca la pomană, apucă cine poate, știau asta de la înmormîntări cînd smulgeau cozonacul chiar și din mîna preotului, fără rușine. Niște păgîni. Dar sătui. Politicos și flămînd- e o prostie.

Odată chiar a venit cineva de undeva, o dubiță. Nu era vorba de o înfrățire propriu-zisă , care e o chestie serioasă și de durată, darurile eșalonîndu-se pe ani de zile, să apuce toată lumea și comuna să prospere. Nu, nici vorbă. În dubiță se aflau haine vechi, la urma- urmei bune și astea decît nimic. Dubița n-a mai ajuns la primărie. Un asalt scurt, prin surprindere, inamicul a fost imobilizat, învins, s-au spart geamurile și, într-un sfert de oră, prada de război s-a epuizat. Cîteva fracturi, acolo, ceva julituri și capete sparte, e firesc în astfel de situații, chiar dacă unii trăgînd cu dinții de pradă s-au ales doar cu un crac de blugi sau cu o mînecă de geacă, pe care le-au purtat așa la discotecă, doar să se fălească, fudui că alții n-au nici atît. Era primul semn al capitalismului comunal. Va să zică, se poate, au spus unii, și s-au pus din nou pe așteptat. Nu trebuie să pierdem speranța, ori ce pică e binevenit, se primește, nu se refuză. Se știa din ziare și de la radio că prin alte părți străinii deja veniseră cu tone de ajutoare cu tot ce vrei și nici gîndești măcar c-ar exista, ciocolăți puțin expirate, dar, totuși, dulci, pentru copii, lapte praf puțin expirat, dar cui îi pasă să nu bea, medicamente pentru friguri și lepră, prezervative cu miros de banane și cîte și mai cîte alte bunătăți de-ți stă ceasu-n loc.

Odată au venit c-o mașină mică niște italieni, dar nu să dea ceva, cum sperau oamenii, ci să cumpere icoane vechi pe lemn, și nu degeaba, le plăteau cu trei dolari bucata. Păi, cum naiba să nu le vinzi la banii ăștia! Dolari! Banii banilor! Aur curat! Mai ales că aduseseră cu ei și niște icoane noi- nouțe de-ți luau ochii. Așa că oamenii le-au înlocuit pe cele vechi cu astea sclipitoare și Dumnezeu a fost mulțumit, iar italienii, păcăliți, și-au luat tălpășița ducînd cu ei arzătoarea dorință de înfrățire a românilor. Ceea ce se va întîmpla peste doi ani. Voi scrie despre asta data viitoare. E strașnic!