• la numai patru-cinci kilometri de drumul european E 85 începe iadul • nămeții de cinci -șase metri înălțime îți dau impresia că satul Berești – Sascut a fost „trimis” în fundul Pămîntului • moș Tîrîș plînge și încearcă să-și scoată casa din zăpadă • Georgeta Sîrbu și-a dus porcul în vecini pentru a-l salva, dar nu știe cînd își va putea elibera oile blocate într-un hambar • un alt bereștean a trebuit să spargă peretele casei pentru a ieși la lumină
Luni, 26 ianuarie. Ziua de după urgie. Soarele zîmbea, încă de dimineață și, cu toți dinții săi ascuțiți, nu a reușit să estompeze bucuria revederii. Prăpadul ce s-a abătut asupra Bacăului în ultimele trei zile părea undeva departe. Asfaltul uscat, gri-șoarece, al șoselei ce duce spre București te făcea să te întrebi dacă nu cumva coșmarul nici nu a existat de fapt. Doar albul cîmpurilor ce flanchează mai amintesc că, totuși, te afli în mijloc de iarnă. Peste numai cîteva minute aveam să mă conving că unii băcăuani au văzut ce înseamnă iadul.
Sascut, granița dintre două lumi
Intrarea în Sascut lasă să se vadă primele semne ale urgiei ce a întors un sfert de țară pe dos: două case ale căror garduri dinspre cîmp sînt dublate de nămeți. A fost însă, doar începutul. Trecem prin centrul comunei și zărim o gaură ce străpunge un maldăr de zăpadă înalt de vreun metru și ceva. Gluma începea, ca și nămeții, să se îngroașe. La căpătul satului, în dreapta, vila primarului Răuță e la locul ei. E prea mare chiar și pentru un viscol siberian. În stînga e Bereștiul, un sat despărțit de centrul comunei de calea ferată, dar și de un deal pe care, de regulă, iarna face ravagii. Un motiv în plus pentru a vedea cum arată aici ziua de după. Așteptăm cuminți să se ridice bariera, trecem calea ferată și, instantaneu, avem pornirea să ne facem cruce. Știam că pe partea dreapta a drumului se află ferma primarului Ioan Răuță, dar acum nu se mai vedea decît un maldăr de zăpadă de vreo doi metri. Imaginea completă a zilei de după se derula în toată grozăvia ei în vale, în Berești. Ne pregăteam să intrăm în sat, cînd, deodată, am avut impresia că am intrat într-o catedrală văruită complet în alb. Era, însă, doar un munte de zăpadă prin care o mașinărie a secolului XXI săpase tunelul prin care oamenii au ieșit la „lumină”.
O dată la zece ani
La capătul celălat al tunelului, silueta lui Costel Tîrîș păreavenită din altă lume. „Am 29 de ani, dar o iarnă ca asta nu a mai fost de cînd eram puști. Cred că acu’ vreo zece ani să fi nins la fel de mult”, zice tînărul și ne invită în curte. Gaura neagră ce se deschise în fața noastră se dovedește a fi ușa casei, care, după trei zile de urgie, a fost îngropată în nămeți. „Am aproape 70 de ani, dar nu știu de cînd n-am văzut așa ceva. Viscolul ne-a stricat totul. A luat eternita de pe casă și a umplut podul cu zăpadă. În bucătărie, acoperișul a cedat. Acu’ l-am schimbat. În casă, apa curge ca afară”, spune cu lacrimi în ochi Grigore Tîrîș, tatăl lui Costel. În curte, un ceaun spart care, odată, era ulucul găinilor, este acum doar un ochi de gheață. Hambarul cu porumb e plin de zăpadă, dar moș Grigore a scormonit adînc în el. Trebuia să-și hrănească, după trezi zile de post negru, animalele. Dintre acestea, lipseau însă, șase gîște. Viscolul a fost prea mult pentru ele. „La noi e bine.O vecină și-a adus porcu’ la noi, pentru a-l salva”, spune Costel.
Ne vede mirarea de pe chip și ne cheamă după el. Dăm colțul, la propriu, și batem la poarta Georgetei Sîrbu. De fapt, la ceea ce pare a fi poarta casei, îngropată total în nămeți. Aflăm că în curte e parcată o mașină, dar întrebăm unde e. Mai tîrziu, aveam să ne dăm seama că am fost cît pe ce să pășim pe capota ei. Ne strecurăm peste poarta blocată de nămeți. Vrem să ajungem în curtea din spate și, deodată, ne dăm seama că sîntem la fel de înalți ca și casa. Mergem pe troienele de zăpadă care și-au făcut loc în curtea femeii. „Asta a făcut viscolul. Porcul l-am salvat ducîndu-l în vecini, dar am cîteva oi care au rămas blocate într-un hambar din spate, Nu știu cînd le voi putea scoate”, spune Georgeta Sîrbu și izbucnește în lacrimi.
Cu mortul pe brațe
Am plecat de la Georgeta Sîrbu cu convingerea că am văzut și am auzit totul despre grozăviile iernii. Ne-am înșelat, însă. Mirați că cineva mai ajunge în satul lor, oamenii s-au adunat ciopor și au început să povestească. Așa am aflat că Viorel Asofiei a fost nevoit să spargă peretele casei pentru a ieși afară, că o femeie moartă în urmă cu cîteva zile a fost după pe brațe pînă la groapă, în timp ce un alt bereștean și-a găsit porcii transformați în sculpturi în gheață. Am ascultat și ne-am făcut cruce, ca mai toți din jurul nostru. În spate, Georgeta Sîrbu a mai găsit puterea să glumească. „Aici erau bune niște schiuri. Dacă mai dura viscolul oleacă, puteam să amenjăm chiar și o pîrtie”, cugeta, cu glas tare, femeia. După colț, moș Grigore, cocoțat pe muntele de zăpadă din curtea sa, dădea la lopată. Ceva mai încolo, peste dealul ce desparte Bereștiul de Sascut, vila primarului Răuță era la locul ei, într-o altă lume. (Eduard CUCU, Fotografii: Liviu MAFTEI)
Lasă un răspuns