Calea pierdută

Eugen VERMAN

Mă oprește un om. înalt, slab, ciolănos, brunet. âmbrăcat modest, cu bocanci în picioare și o șapcă de piele pe cap. „Domnule, te văd om serios… Spune-mi, cît e ceasul, acum, în Italia?”. Tresar. M-a luat pe nepregătite, eram cu gîndurile mele, străin la ce se întîmpla în jurul meu. Mă gîndeam la „debarcarea” președintelui, la lupta asta care se dă între cei „de sus”, luptă din care noi, cei mulți, n-avem decît de pierdut. Așa că îl rog pe ins să-mi spună cît e ceasul acum, la noi, ceasul meu era uitat acasă, pe noptieră, lucru ce îl sesizez mai întotdeauna după ce închid ușa pe dinafară, omul se uită la ceasul lui, e aproape dousprezece, îmi spune, atunci, la ei, în Italia, trebuie să fie aproape unsprezece, îi zic, deși nu-s prea sigur… Și mergem, acum, împreună. Da, e un om necăjit, are probleme destule pe cap, gîndesc, și încerc să-l „descos”, și aflu că-i din Bîrsănești, a venit la Bacău fiindcă a aflat că la o anume firmă au nevoie de un șofer „fără pretenții prea mari”, tocmai a plecat de-acolo cu promisiunea că dacă-l vor angaja îl vor căuta acasă, la el în sat. Are 51 de ani și e șofer de cînd avea 20 de ani, e meseriaș cu experiență, a lucrat pe un șantier la Onești, dar șantierul nu mai există și așa a ajuns înapoi la sapă. „Aveam calea mea asigurată, nu m-am gîndit că o voi pierde peste noapte. Acum sînt ca o barcă lăsată în voia valurilor… De vreo două săptămîni mai aștept un răspuns, de la o firmă din București, a dat anunț că asigură locuri de muncă pentru șoferi și alți meseriași în Cipru, uitați-vă la actul acesta, am și plătit cîteva milioane vechi la bancă, le-am trimis copia actului și alte documente, dar n-am primit nici un răspuns. Ce credeți, mai primesc răspuns…?”. Ce să-i răspund omului? âl încurajez, deși gîndul mă duce la multele escrocherii de genul acesta. După alți cîțiva pași îmi amintesc motivul pentru care m-a oprit. Da, are băiatul cel mare în Italia, la ora douăsprezece, ora lor, e pauza de masă, că muncește pe un șantier, la roabă, atunci îl poate suna să-l roage să-i mai trimită niște euro, că acasă mai are trei copii, îs mici, și viața e tare grea. „Da’ și băiatul ăsta al meu…, s-a înhăitat cu un altul, de prin Craiova, au plecat prin Spania, a pierdut gazda din Italia, și cînd s-a întors – bine că l-a reprimit patronul șantierului, că-i muncitor și voinic, are putere la roabă și la lopată – abia a găsit unde să locuiască, dar pe o mulțime de bani. Ce să-i faci, tinerețea!…”, a mai spus omul, pe care nu l-am întrebat cum îl cheamă, că prea m-a impresionat cu istorisirile lui, om sărman, care pierzîndu-șI „calea” a rămas ca o barcă la voia furtunii. Dar Dumnezeu e mare. Poate o să-l aducă la mal și o să-și regăsească drumul pierdut… de pri

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!