Calendar etno

Biruința icoanei

• obiceiuri și ceremonialuri sacramentale sau laice, de ânălțarea Domnului

în cultura rito-magică a românilor, ânălțarea Domnului coincide cu „Paștele Cailor”. Acesta cade la 40 de zile după Paștele ortodox și se zice că e ziua în care caii se satură de iarbă. După cum nici „Paștele Blajinilor” sau „Paștele mic” – ce se ține în prima duminică de după înviere și care este dedicat celor plecați din lume – descinzînd dintr-un îndepărtat cult al morților -, nu-și justifică denumirea în perceperea și practicile ritualice ale românilor – „blajin” avîndu-și originea în slavonul „blajeni” și însemnînd fericit, ceea ce diferă de blîndețe, bunătate. Nici denumirea de „Paștele Cailor” nu are vreo legătură cu sensul proverbial de tărăgănare, așteptare, neîmplinire.
Dar nu la „Paștele Cailor”, ci în fiecare an, după sărbătoarea bucuriei, a credinței în învierea domnului Iisus și propriei noastre învieri, a surpării morții ca rod al crucii și ca biruință a iubirii, lumea creștină sărbătorește, pe 17 mai, ânălțarea Domnului. Praznicul ânălțării Domnului, asemeni Sărbătorii Luminii învierii, are aspecte ritualice sacramentale, dar și nereligioase. Ca și la Ziua învierii, se pregătesc bucate cu specific pascal: ouă roșii, de data aceasta în mai mică măsură încondeiate, cozonac, pască… Sub semnul respectării cu sfințenie a sacralității hranei, bucatele de sfințesc la biserică înainte de a fi consumate. O mare atenție se acordă plămăditului, coptului și formelor pascăi – forma rotundă semnificînd scutecele Pruncului, iar cea pătrată semnificînd mormîntul Mîntuitorului.
Pasca se face dintr-o împletitură de jur-împrejur, din aluat, fiind întretăiată diametral, în formă de cruce, ca simbol al Calvarului. în locurile „zăgăzuite” de împletituri se toarnă o compoziție din brînză și mirodenii – cine știe dacă n-or mai fi și acum sărmani care pun în loc de brînză, mălai fiert în lapte?! Totodată, prepararea pascăi presupune, ca și în cazul prescurilor, o „curățenie biologică”, înfrînarea poftelor pentru mîncăruri sau chemări sexuale, din partea femeii care pregătește pasca și, de fapt, toate bucatele pentru masa de ânălțare. Se are în vedere ca atunci cînd face pasca femeia să fie curată, să aibă o igienă corporală și vestimentară desăvîrșite, să fie fără bărbat în ziua aceea.
Pe lîngă bucatele specifice de ânălțarea Domnului, un element nelipsit în săvîrșirea obiceiurilor, ceremonialurilor, serviciilor liturgice la ziua ânălțării Domnului, dar nu numai, îl constituie icoana. Cerința ca o icoană să stea 40 de zile în altar, pentru sfințire, este statornicită din vremuri îndepărtate în cultura creștin-ortodoxă și are legătură cu cele 40 de zile scurse de la înviere pînă la ânățare.
Nu poate fi întîmplător acest canon iconografic. Orice icoană devine „icoană” după ce e sfințită, iar perioada dintre înviere și ânălțarea Domnului este, cel mai adesea, folosită în acest scop, fiind perioada celei mai arzătoare cinstiri și iubiri față de ea.
Biruința asupra iconoclasmului și restabilirea cultului icoanelor, în contradicție cu opinia înverșunată a sectanților, a făcut să fie așezată icoana la locul ei atît în așezămintele duhovnicești pentru săvîrșirea serviciilor de cult, cît și în toate casele creștine.

Caracterul sfințitor al icoanei

Interpretarea celei de-a doua porunci a Decalogului de către sectanți are legătură, de fapt, cu idolii care sînt venerați în locul lui Dumnezeu, dar este eronat să se refere la sensul și trebuința icoanei. închinarea la Dumnezeu este adorare, iar închinarea la icoane este venerare.
Deși nu l-a văzut nici un om viu pe Dumnezeu, El s-a descoperit omului din dragoste pentru oameni, prin icoană. Acest cuvînt derivă din grecescul „eikon”, care înseamnă „chip”, „imagine”. Deoarece omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, fiul Său întrupat este numit „Icoana” sau „Chipul lui Dumnezeu”. Căzînd în păcat, omul a degradat icoana sa, iar Dumnezeu a restaurat-o prin întruparea Domnului Iisus, care este fundația icoanei.
Fiind din suflet și din trup, oamenii vor să-l cunoască pe Dumnezeu cu sufletul, dar și cu trupul. Astfel, credința și iubirea pentru Dumnezeu sînt reprezentate materialicește prin icoană (dacă omul ar fi duh, nu ar avea nevoie de icoană, deoarece L-ar putea vedea și adora nemijlocit).
Drept argument că Dumnezeu nu se împotrivește împodobirii așezămintelor duhovnicești mici, locuințelor oamenilor, cu icoane, este faptul că Moise și-a decorat Cortul Mărturiei cu chipuri de heruvimi, plăcute lui Dumnezeu. Un alt argument este acela că și proorocul Solomon și-a împodobit Templul, de asemenea, cu chipuri de heruvimi. Iar o mahramă pe care s-a amprentat chipul lui Iisus a fost trimisă la Avgar, regele Edessei și acest chip avea însușiri tămăduitoare. De asemenea, umbra sfîntului Petru, care proiecta chipul Apostolului asupra bolnavilor, îi vindecau. Un alt argument este și acela că Sfîntul Apostol și Evanghelist Luca a zugrăvit întîia oară chipurile sfinților Petru și Pavel, precum și pe cel al Sfintei Fecioare Maria. O icoană are însușiri sfințitoare. De aceea, nu orice tămînjeală, ori reprezentare care nu evidențiază rigorile canonice, neținîndu-se seama de sacralitatea icoanei și care înfățișează eronat personaje sau scene religioase într-o manieră mediocră din punct de vedere artistic, se poate numi „icoană”.(Aurel V. ZGHERAN)i, iar cea pătrată semnificînd

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!