Cap limpede

Ultima speranță

Mihai BUZNEA

Cred că unul dintre cele mai longevive sloganuri ale cîrmuirii comuniste de 45 de ani a fost cel exprimat printr-un paradox: ce crește continuu, dar nu se observă?! Răspuns: nivelul de trai…! într-o primă variantă, acesta suna cam în felul următor: răbdare, tovarăși, c-or să vină și timpuri mai bune! Cînd? Era, deja, o altă întrebare… Ziarul moineștean, ca „tribună a vieții noi” care tocmai se „edifica”, trebuia să reflecte număr de număr cît de bine trăia clasa muncitoare, care „bea șampanie” dar… prin reprezentanții săi! Deși toate se aflau în criză profundă: locuințele, alimentația, bunurile de larg consum. Las’ c-o să fie sărbătoare și pe ulița noastră!, se-amăgeau oamenii, într-o perpetuă autoinfuzie de optimism, cu gîndurile la morala din fabula cu măgarul care a murit de foame tocmai cînd stăpînul îl învățase să nu mai mănînce!…
Ziariștii de la „Flacăra” nu făceau excepție; trăiau, și ei, într-o fericire! Blocul nr. 1, al burlacilor, de la Lucăcești, i-a avut ani de zile printre chiriași. Camera 5 devenise renumită datorită celebrităților în ale condeiului care s-au perindat pe aici. Patru în cameră. Patru paturi de fier, cu saltele umplute cu vată, două dulapuri din lemn natur, o masă de brad cu două scaune, un cuier „pom”, un preș de iută, un difuzor conectat la rețeaua de radioficare. Grup sanitar comun (la etajul I erau și camere locuite de fete!), cu un jgheab mare, metalic – ca la armată, cabine de duș și WC. Linoleum pe culoar. Curat lux pentru acele vremuri! Să tot trăiești! E drept că și chiria era modică: 29 de lei pe lună, cu tot confortul asigurat: lumină, căldură, apă, curățenie curentă, lenjeria schimbată săptămînal. Tinerețea noastră încă nu emitea alte pretenții, iar comparațiile cu mai-binele ne lipseau; „cortina” ne ținea acasă”.
Cu timpul, unii dintre noi și-au luat zborul, și-au întemeiat familii, așa că au plecat la mai bine; două familii într-un apartament de tot atîtea camere; dependințe comune. N-aveai voie să rîzi tare, să te mai răstești din cînd în cînd la nevastă, să oftezi – de una sau de alta! Dar era, totuși, un pas înainte spre nivelul de trai. Norocoșii n-aveau a se plînge, singuri în apartamentele „Petrolului” sau în casele cu podele de pămînt și cu privata în curte. Atunci cînd s-a construit „blocul grecilor” în chiar buricul tîrgului a fost un eveniment memorabil; se descoperise chiar și… parchetul. Cît privește vestimentația curentă, moda în vogă fusese importată de la Răsărit; pufoaică, pantaloni vătuiți, bocanci sau teniși (după anotimp), căciulă cu clape… Dar, cum nu-ți poți dori ceea ce nu știi că există, oamenii erau mulțumiți; în general…
Mai rău era cu… melancolia la stomac, o boală sîcîitoare și parșivă: nu te lăsa nici să trăiești, dar nici să mori. Noi scriam într-una că nivelul de trai dospește, crește, urcă, dă pe dinafară – era „sarcină ideologică”, dar oamenii practicau în masă sportul „săritura peste mese”. Mîncarea era rară și puțină. Atunci, în acei ani, s-a îmbogățit considerabil „rețetarul” culinar românesc. De bine-de rău bani se mai găseau, dar alimentele încă mai erau „cu ciubote roșii”, fiind considerate un fel de articole de lux. Burgheze. Pentru mulți dintre moineștenii necăsătoriți baza regimului alimentar o constituia cantina muncitorească, dar și marmelada, supranumită „ultima speranță”. Erau două sortimente: simplă, la 5,20 de lei kilogramul, preparată din amestec de prune, mere și morcov; apoi, cea de zmeură, la 8,00 lei kilogramul; asta se mînca mai ales duminica și în zilele de sărbători. Un coleg de-al meu, de redacție, dar și de cameră, a reușit chiar să creeze o rețetă de sandvich care putea face carieră și cu care s-ar fi putut îmbogăți, dar chestia nu cadra cu morala proletară și ar fi riscat, astfel, trimiterea „la munca de jos”; sandvichul dublu stratificat: pe o felie de pîine – un strat de „ultima speranță” (adică de marmeladă) și altul de „amintiri din copilărie” (muștar). âți închipui că mănînci salam de Sibiu ori șuncă de Praga și treci imediat la desert – a ținut el să-mi lămurească surpriza la vederea unei astfel de combinații.
Dar parcă te poți pune cu imaginația?, am gîndit. Mai ales cînd te numești și ziarist. Iar nivelul de trai tot creștea, deși nu se vedea decît prin… gazete! De-atunci, probabil, datează și zicala: să nu crezi ce scriu ziarele!…… prin reprezentanții săi! Deși toate se aflau în criză profundă: locuințele, alim

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!