Cap limpede

între priveghi și naștere

Mihai BUZNEA

Toate au un sfîrșit, fie că e glorios, tragic sau anonim. Depinde de împrejurări, care nu prea îți cer părerea. Vine clipa și gata, treci în eternitate. Sau în uitare. La începutul lui decembrie ’89 nu prea erau semne ale celor ce urmau să se întîmple. Doar atmosfera încărcată ce a urmat Congresului al XIV-lea din noiembrie și bancurile la vedere cu Nicolo Reales. Apoi lucrurile s-au precipitat spre mijlocul lunii, cu zvonurile, mai apoi știrile despre mișcările de stradă și revolta tineretului timișorean. Informații disparate, distorsionate și interpretabile transmise de Europa Liberă, BBC ori Vocea Americii. Cu „marele conducător” în vizită în Iran. Cu o campanie furibundă de presă împotriva „agenturilor străine” și celor ce sfidau comunismul pe străzile din orașul de pe Bega. Cu primii morți și răniți. în mari adunări populare „spontane” (în prealabil organizate), oamenii muncii erau chemați și îndemnați să demaște forțele obscure ce atentau la siguranța națională și să lupte împotriva lor. Despre această atmosferă a trebuit să scrie și
„Steagul roșu” în ultimele sale două numere de „carieră comunistă”, fără a bănui că este foarte aproape de obștescul sfîrșit. Paralel, se pregăteau edițiile festive pentru sărbătorile de final de an, cu ziua republicii în prim-plan. Ne-a mai potolit întrucîtva din verva condeielor colegul Constantin Bursuc, fotoreporter de aproape patru decenii, care cu pragmatismul său a pus punctul pe „i”: lăsați-o mai moale, că nu se știe, voi nu vedeți ce se-ntîmplă în țară? Era seara de joi – 21 decembrie, în Capitală avusese loc un mare miting, pentru a doua zi dimineață era anunțat un altul. în redacție, ca de altfel în toate instituțiile și unitățile economice, se instituise serviciul de permanență. Ceea ce pentru noi nu însemna altceva decît o noapte petrecută într-un fotoliu-pat cu vechi state de servicii…
Vineri – 22 decembrie, ne concentrăm atenția pe… așteptare, punînd în aplicare – cu succes -, sloganul „cum să facem să nu facem nici cît facem!”. Cîțiva redactori, împreună cu fotoreporterul, sînt trimiși în oraș ca să observe și să ia pulsul. Ceilalți ne postăm în fața singurului televizor – un Diamant alb-negru, spre a urmări emisia TVR de la marea adunare populară din fața sediului c.c. Ștefan Olteanu este pus să noteze, minut cu minut, desfășurarea evenimentelor din marea piață. însemnările sale aveau să devină Cronica unei zile mari – spre a-l parafraza pe scriitorul Corneliu Leu. Ne-au prins cum nu se poate mai bine, cronica avea să apară a doua zi în noua publicație despre care nu știam, deocamdată, nimic. Pe la ora 12.30 se-ntoarce de pe drumuri primul reporter de teren cu vestea că revoluționarii băcăuani au ocupat sediul județenei de partid, de unde i-au poftit afară pe primul-secretar și pe ceilalți lideri politici locali. Din țară, vești similare vin de pretutindeni. Sub avalanșa de evenimente excepționale începem să ne gîndim la editarea imediată a unui nou ziar. Ne asumăm riscurile fără nici un fel de discuții. E, cu adevărat, o „înhămare” unanimă. Hotărîrea este luată puțin după ora 13.30, la numai cîteva momente după fuga cuplului dictaorial, cu elicopterul, de pe sediul c.c. Tot atunci, portretul „tovarășului”, din biroul redactorului șef, este coborît din locu-i ce părea de veci. Murea o publicație spre a-i face loc alteia. Odată cu sistemul. „Steagul roșu” împlinise, în primăvară, vîrsta de 43 de ani, între timp își mai adăugase cîteva luni – aproape opt. Cîteva date de „stare civilă”: naștere – 1 mai 1946; decesul – 22 decembrie 1989; denumirea la botez – „Luptătorul”; arborele genealogic: „Curierul” – apărut în februarie 1935; „înainte” – octombrie 1935 – iunie 1936 și octombrie 1944 – februarie 1948; „Vremuri noui” – mai 1946 – ianuarie 1948. După o apariție de șase ani și opt luni (respectiv pînă la 7 ianuarie 1953), perioadă în care sînt scoase 1.783 de ediții, „Luptătorul” își schimbă titulatura în „Steagul roșu” – cu prima apariție pe 8 ianuarie, denumire cu care va apărea timp de 37 de ani. La conducerea publicației s-au perindat, în acest răstimp, 13 redactori șefi, cel mai longeviv fiind Dumitru Mitulescu – 14 ani și jumătate (august 1965 – noiembrie 1979), iar cu stagiul cel mai scurt – Mihai Buznea (două ore – între 11.15 – 13.15, pe 22 decembrie 1989). între numele de notorietate s-a aflat și cel al scriitorului Constantin Prisnea – cel dintîi redactor-șef al publicației băcăuane antedecembriste.
Finit coronat opus („sfîrșitul încununează opera”) sună una dintre maximele marelui poet al antichității – Ovidiu. Urma a ales și, așa cum este normal să se întîmple, „în toate treburile, să luăm în seamă sfîrșitul”, fiindcă acesta înseamnă, adesea, un nou început. în ce mă privește, participam – după „Flacăra Moineștiului”, la al doilea priveghi, dar și la o primă naștere: Deșteptarea. Care e un alt capitol, scris în tonuri vesele și triste, al periplului meu în lumea breslei jurnaliștilor băcăuani, și nu numai…nui că este foarte aproape de obștescul s

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!