Cap limpede

Tirania tiparnicilor

Mihai BUZNEA

Am scăpat, în sfîrșit!, de dictatură și am nimerit direct sub tirania… tipografilor! Dacă pe vremea cînd colaborau la editarea „Steagului roșu” aceștia se supuneau unei discipline de muncă și tehnologice riguroase, exemplare – i-aș spune -, odată cu democratizarea și liberalizarea relațiilor și-au schimbat brusc și radical atitudinea, transformîndu-se într-un soi de dictatori fără nici un fel de scrupule. Explicația era cît se poate de simplă: capacitatea tehnică limitată și cerințele foarte mari din partea unor așa-ziși editori care, chipurile, reprezentau interesele „noului val”. în scurt timp de la momentul 22 decembrie ’89 au început să apară fel de fel de publicații: „Pur și simplu”, „Glasul Moldovei”, „Ediție specială”, „Opoziția”. Au fost, pînă la urmă, apariții meteorice, dar pînă să dispară într-o lună, două, șase, trei-patru ani (doar una singură, editată cu intermitențe), au solicitat și ocupat spațiu tipografic. Cine sunteți voi și pe cine reprezentați? – erau arătați cu degetul, acuzator, redactorii „Deșteptării” de către ziariștii de circumstanță, acuzatorii ignorînd cu bună știință și cu intenții ușor de descifrat adevărul că doar cei de la ziarul născut în miezul evenimentelor cu pricina erau legitimați de poziția adoptată și asumată ce le conferea statutul de revoluționari autentici, și nu făcuți unul pe (de către) altul. Cei care profitau de situație erau tipografii de la secția „Ziar”. Editorii care voiau să-și tipărească publicația trebuiau să se prezinte cu peșcheșul. Odată cu comanda. Ciubucul nu se negocia. Sumele erau fixe. Dai, apari. Nu dai, așteaptă-ți rîndul, care nu mai venea. Și asta nu era totul. Loviți permanent de arșiță în cerul gurii, veteranii eram nevoiți să le-o stingem cu sticle de vin cumpărate din bani proprii. Mult-lăudatele relații amicale dintre ziariști și tipografi dispăruseră ca luate de viiturile fetide ale interesului meschin și nerușinării. Rușinea nu mai exista. Apăruse, astfel, și o profesie nouă în catalogul meseriilor conjuncturale: Moș Crăciun. Adică, cel care împărțea banii. Acesta cobora zilnic în atelier, cu țoșca doldora, spre a face darurile. Plăți nemeritate. Veniturile acestor neofiți crescuseră cam de vreo opt ori, oamenii prosperau, serveau masa la restaurant și se îmbrăcau după ultima modă. Erau convinși că le va merge astfel pînă la capătul vieții, deveniseră imuni la sfaturi și recomandări. Profitori de conjuncutură și lipsiți de rațiune. Modernizarea tiparului avea să se facă resimțită curînd și la Bacău, amenințîndu-le sinecura. Tehnica electronică avea să le desființeze meseriile, trimițîndu-i în șomaj sau la pensie. Nu au putut fi reciclați, reprofilați pe noile tehnologii din motive de incapacitate sau de neacceptare. Erau indezirabili. Și-o făcuseră cu mîna lor…
Dar aceasta nu era singura presiune ce apăsa pe umerii gazetarilor de la „Deșteptarea” începutului de an 1990. Explozia presei românești depășise, pare-se, estimările noilor veniți la putere, expresia liberă nu le era pe plac, dar nu aveau cum să reacționeze pe față. Cel dintîi semn de opoziție/restricție venită dinspre aceștia chiar dacă a fost unul mascat, ne-a lovit exact unde ne durea mai tare: la conturile din bancă. în luna februarie a fost desființată principala facilitate de care beneficiaseră publicațiile pe întreaga perioadă a regimului comunist: subvenția de 50 la sută la prețul hîrtiei de ziar. Imediat costurile s-au dublat, de la 5,50 lei pe kilogram acestea devenind 11 lei, pentru ca după alte trei luni – în mai același an -, costul să urce la 18 lei, apoi la 22, la 28 ș.a.m.d. Apoi, din vară, hîrtia a fost contigentată, reintroducîndu-se cotele; repartițiile se puteau obține doar de la Ministerul Culturii. Sechele ale defunctului regim? Se poate interpreta și așa. Tarifele lucrărilor tipografice au crescut și ele, dublîndu-se și chiar triplîndu-se, astfel că independența presei devenea tot mai mult o dulce amăgire. Presiunile financiare de tot felul nu urmăreau decît să închidă gurile celor care, prin demersurile lor publicistice, își asumaseră dificilul rol de cîine de pază al democrației deschis de revoluția din decembrie ’89.
între timp, faimosul Decret 35 din martie ’90, prin care patrimoniul fostelor publicații de partid era trecut în gestionarea noilor administrații teritoriale de presă ce urmau să se înființeze a accentuat starea de dependență economică față de un organism birocratic creat artificial și care în loc să stimuleze, punea serioase piedici redacțiilor. Avea să dispară după mai puțin de un an, în primăvara ’91, cînd aplicarea legilor nr. 31 și 15 – ale organizării noilor tipuri de societăți comerciale cu capital de stat, mixt sau privat va conferi un alt statut juridic și ziarului „Deșteptarea”.
De-acum înainte, șansa supraviețuirii se va numi: prin noi înșine…!- erau arătați cu degetul, acuzator, redactorii „Deșteptării” de către ziariștii de circumstanță, acuzatorii ignorî

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!