Cap limpede

Contestatarii

în pofida dificultăților și opreliștilor de tot felul, „Deșteptarea” se încăpățînează să apară. Conturile din bancă sînt blocate, pînă ce se vor lămuri aparținătorul și statutul publicației. Un certificat de înmatriculare emis de Direcția Finanțelor Publice în februarie ’90 urma să dezamorsese situația. Nu aveam – cum se obișnuise pînă atunci -, un editor oficial care să ne legitimizeze existența. Devenisem proprii noștri stăpîni. Ziarul a apărut, o vreme, pe baza relațiilor personale de excepție cu conducerea de la „Letea” – care ne furniza hîrtia, și a celei de la Imprimeria „Bacovia” – care asigura tipărirea. Decontările – mai tîrziu. Beneficiam, așadar, de două CEC-uri în alb. Fără ele, riscam să clacăm și astăzi am fi vorbit, probabil, la timpul trecut: a fost odată un ziar născut în focul revoluției române…
Dacă aceștia ne erau prietenii, nu am dus lipsă nici de neprieteni. Printre cei mai vehemenți contestatari s-au dovedit a ne fi șoferii de la întreprinderea Avicola, cu liderul autoproclamat în persoana unuia dintre consilierii juridici de aici, un anume (parcă) Bordeianu. Săptămîni întregi acesta și-a semnat, zilnic, prezența la ușa și în biroul redactorului șef purtînd cu el acuze, reproșuri, amenințări. Un miting de protest organizat de camionagiii-păsărari în fața Prefecturii ar fi trebuit să se încheie cu un linșaj colectiv în curtea redacției. Au fost convinși să nu o facă și să se oprească aici de către oameni – chiar dintre ei – care nu-și pierduseră uzul rațiunii.
Presiunilor venite de la Nord – Avicola, li s-au asociat cele de la Sud – ale constructorilor de avioane. IRAV-ul era atins rău de tot de avîntul revoluționar stimulat și susținut de curentul demolator „jos cu directorii!”. Și, cum conducerea uzinei era militarizată, iar comandanții-directori nu puteau fi schimbați de trupă, aceasta trebuia să-și găsească o supapă de refulare. Astfel li s-a pus pata pe „Deșteptarea”. Asaltul și încercuirea cu care am fost amenințați nu s-au mai produs, întrucît marșul celor aproximativ 2 000 de angajați porniți spre sediul redacției s-a destrămat pe parcursul celor cîțiva kilometri ce-i despărțeau de obiectiv.
Acțiuni fără motivații, instinctuale, deci arbitrare. Era ca și cum ar fi trebuit să ceri voie cuiva pentru a te situa pe baricadele revoluției, după selecții făcute de așa-zișii „campioni ai adevărului și dreptății”. Trecerea timpului le-a atenuat apetitul spre violență și arbitrar, exagerările moralizatoare și tendințele demolatoare.
în acel ocean de nesiguranță și destabilizare, gestul de solidaritate al muncitorilor de la întreprinderea de organe de asamblare a picat ca un balsam. Șurubarii băcăuani au remis ziarului un mesaj de încurajare și susținere morală, politică și financiară, semnat de peste 200 de persoane, prin care se angajau să colecteze – din propriile venituri salariale – sumele de bani necesare editării publicației și, totodată, să instituie un serviciu permanent de pază și protecție prin care să ne țină la distanță de amenințările ce veneau din toate direcțiile. Demersul acelor oameni a avut efectul liniștii din centrul unui ciclon devastator. A calmat și încurajat. Nu ne mai simțeam singuri, ținte ale liberului arbitru. Erau, apoi, cititorii, zecile de mii de cititori care ne cumpărau zilnic ziarul și care-și validau, astfel, acceptul față de cei ce realizau publicația.
Dar, dacă anumite fenomene și reguli din fizică își găsesc corespondențe și aplicabilități pe plan social, aceste tendințe s-au făcut resimțite și în interiorul redacției. Tentativele de asumare a posturilor de conducere de către anumiți „disidenți” autoproclamați din exterior nu puteau să lipsească; nici încercarea de confiscare a ziarului de către doi lideri marcanți ai proaspăt-înființatului Consiliu Județean Provizoriu al FSN. în sfîrșit, consecvența cu care anumiți oameni din interior au urmărit detronarea redactorului șef s-a soldat cu nu mai puțin de 13 acțiuni puciste, toate eșuate, declanșate în decurs de cinci luni de zile.
Acesta era spiritul vremii. Nu i te puteai opune. Important era, însă, ca „Deșteptarea” să rămînă pe poziții. Prin dispariția ei s-ar fi distrus un vis frumos ce devenise realitate: exprimarea liberă, fără opreliști și fără teama de eventuale consecințe, a cuvîntului. în scurtă vreme apele aveau să se limpezească; cel puțin la suprafață… (Mihai BUZNEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!