Prognostic rezervat…
Nu întotdeauna bunele intenții fac casă bună cu cei ce o populează. Valul noilor veniți în redacția ziarului băcăuan a stîrnit o agitație mareică la contactul cu vechea gardă. Lucrurile s-au cam precipitat, riscînd să ia o turnură destul de periculoasă pentru soarta publicației, fiind pusă sub semnul întrebării însăși apariția acesteia. Nu erau propriu-zis două tabere, ci o mișcare browniană sau în sensul deplasării electronilor vagabonzi care se ciocneau de seniori pe orbita intereselor comune, dar divergente. Altfel spus: operația reușită, pacientul în reanimare, cu prognostic rezervat… Impresia generală era una de incertitudine, de dezorientare și de întrebări retorice: cui folosesc toate acestea? Culmea, tonul cel mai ridicat, cel mai vehement îl aveau tocmai cei care nu prea își justificau prezența în redacție, tineri imberbi aduși de valul revoluției decembriste odată cu toate putregaiurile și vreascurile întîlnite în cale. Numai asta ne mai lipsea!, am exclamat, atunci, de nenumărate ori, parînd loviturile prin demascarea intențiilor și a autorilor lor.
Dar pericolul cel mai mare pîndea ziarul din cu totul alte direcții. Politicienilor de doi bani, mirosind puternic a gunoi de grajd și ieșiți la lumină din tenebrele unor așezări obscure în care practicaseră agricultura socialistă ca specialiști de mîna a șaptea, ziarul le căzuse greu la ficați și-l pîndeau la cotitură spre a-i aplica lovitura fatală. Ce-i mîna pe ei în această luptă? Nimic altceva decît interesul material imediat și consistent; nicidecum lupta ideologică și ideia de lustrație. Rămîne de pomină convocarea intempestivă, pe la mijlocul lunii mai ’90, în biroul primarului de-atunci al Bacăului – inginerul Dan Onofrei -, a tuturor celor care erau implicați în editarea celor cîteva publicații ce apăreau în oraș. Fusese convocat însuși directorul Imprimeriei „Bacovia”, întrucît urma să se distribuie/atribuie spațiul tipografic. Decorul, dar mai ales regia țineau de cel mai realist scenariu comunist: șeful care dispune și masa de manevră care trebuie să accepte necondiționat; cu supunere. Lideri de eveniment: primarul și instructorul „pe cultură” al proaspăt-înființatului CJPUN. Atmosferă tensionată. Politica pumnului în gură. Amenințări cu desființarea. Culpabilizări de natură politică. Demonstrații de forță. Orgolii și obstrucții fățișe. Mulți flămînzi la masa împărțelii, toți făcînd parte din haita care vrea să apuce halca cea mai mare. Ziarul – simbol al democrației postdecembriste, este în primejdie să sucombe. I se alocă o singură zi pentru apariție, sîmbăta, măsură-dictat ce stîrnește aplauzele devoratorilor de victorii facile și nemeritate, care și încep să-i cînte prohodul. Aceștia nici măcar nu așteaptă să vadă efectul imediat al măsurii impuse și-mi cer, pe loc și necondiționat, redactorii, birourile, transferul contului bancar. Contraatac și-i trimit pe toți la origini dimpreună cu jegul lor moral, amintindu-le cine și ce sînt (ei), de fapt. în noaptea imediat următoare iau drumul Capitalei, unde lansez contraofensiva cu denumirea de cod „Cine dorește condamnarea ziarului?”. Chiar a doua zi apar articole în „România liberă”, „Adevărul”, se difuzează un reportaj-semnal în programul știrilor de seară la Televiziunea română, Consiliul Ziariștilor se implică, la rîndul său, pentru stoparea abuzurilor și a acestui atentat la libertatea politică și de expresie. Un asalt concentrat împotriva oportuniștilor ahtiați după putere și a atitudinilor lor arbitrare. Haita bate în retragere și ziarul își urmează calea. Principiile revoluției române sînt salvate, dar lista rușinii rămîne și acum mărturie pentru arbitrariul acelor momente de început, în care un agronom cu veleități de politician, un politruc comunist convertit în democrat ori un bișnițar ordinar școlit prin penitenciare se metamorfozaseră în campioni ai moralei și exponenți ai Puterii ce înota în amatorism, fățărnicie și abuzuri. Ziarele editate de aceștia erau returnate cu zecile de mii din rețelele de difuzare, ori pur și simplu nici nu plecau din tipografie, în vreme ce ziarul local se tipărea și vindea în tiraje de 90 000 -120 000 de exemplare, spre furia și disperarea celor care crezuseră că se pot îmbogăți de azi pe mîine pe seama publicațiilor lor. Astfel că nu a fost pentru nimeni nici o surpriză atunci cînd s-au trezit în postură de falimentari, conform zicalei: „și înfrînți, dar și cu banii pierduți”. Deocamdată, ziarul local își adjudecase dreptul la apariție, ieșind din clenciuri fără să fi fost atinsă decisiv. Va rezista încă patru ani și jumătate, după care avea să cadă victimă unor mașinațiuni din interior cu impuls exterior. Perfidia și interesul meschin aveau să-i dea lovitura de grație, pe fondul incompetenței, infatuării și lăcomiei managerilor săi de atunci. Drept pentru care nu pot decît să exclam, parafrazîndu-l pe anticul Plutarth: nu-mi place trădarea și îi urăsc pe trădători!… (Mihai BUZNEA)
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.