Cap limpede

Sub imperiul lui BT

în primele două-trei luni de apariție, primul ziar liber din Bacău a abundat în așa-zisele articole reparatorii – de atitudine politică, acuzatoare la adresa vechiului regim comunist debarcat de la putere și de reabilitare a partidelor istorice și a unora dintre personalitățile acestora. Erau destui, chiar prea mulți cei care solicitau redacției publicarea unor texte de dimensiuni kilometrice, scrise cam pe aceeași partitură. Toate articolele erau „autentice și urgente”, astfel că în opinia autorilor lor acestea trebuiau publicate cu prioritate și integral, fără intervenții pe manuscrise. Dacă nu ne conformam riscam să fi catalogați oportuniști, dușmani ai noului regim și sabotori ai principiului libertății de expresie; susținători ai cenzurii de tip comunist! Confuzia dintre respectivul termen și cel de selecție tematică era evidentă, dar puțini se lăsau lămuriți și o acceptau cu destule rezerve, ceea ce echivala cu nesocotirea altui principiu ce guvernează presa: dreptul de a-ți promova propria politică editorială.
Perioada respectivă a readus în actualitate chestiunea cenzurii. S-a practicat, se mai practică, vom scăpa vreodată de acest obstacol în exprimarea liberă și democratică? Antecedente existau suficiente pentru fiecare perioadă, inclusiv cea interbelică, cu regimurile lor autoritare. Răspunsul nu putea fi decît unul singur: DA! Recunoașterea venise chiar de la regimul ceaușist: printr-o hotărîre comună CPEx – Guvern, din luna iulie 1977, cenzura fusese desființată, simultan cu instituția care o avusese sub control – Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor. Din punct de vedere formal, aceasta funcționase sub tutela unui organism de stat – Ministerul Culturii, mai apoi sub cea Consiliului Culturii și Educației Socialiste. De aici – via c.c. al p.c.r. – emanau indicațiile, era trasată „linia”, se stabileau restricțiile și recomandările, care împreună alcătuiau „biblia” după care își exercitau atribuțiile cenzorii/lectorii din teritoriu. Un Birou de Presă funcționase și la Bacău (ca și la Moinești, Roman și Piatra Neamț, pînă la desființarea ziarelor raionale din decembrie 1964). Orice manuscris, orice lucrare propusă spre publicare – de la ziar la revistă, la carte sau la o simplă notă de comandă – trebuia să poarte ștampila BT (bun de tipar), cu numărul de identificare a cenzoruluii, data și ora aplicării. Fragmentele de texte care nu cadrau cu politica la zi erau modificate, chiar excluse și se regăseau în rapoartele lunare ce se întocmeau de șeful grupului de lectori. Tot ce sugera interpretări, aluzii, exagerări, inadvertențe de natură ideologică avea același regim. Sita era deasă, iar dacă, totuși, uneori, se mai strecura cîte o „șopîrlă”, riscurile erau enorme. Mai ales că nici Secu’ nu stătea pasiv; monitoriza în surdină, de după cortină…
Prin amintita hotărîre responsabilitatea privind acuratețea politică a textelor publicate în presă a fost dirijată spre redacții, edituri și tipografii. Periodic, acestea primeau instrucțiuni/recomandări ce conțineau mai ales interdicții de genul: a nu se scrie despre…; a nu se publica… ș.a.m.d. Documentele purtau antetul Consiliului Culturii, dar de fapt emanau de la politrucii Secției de Propagandă și Presă a c.c. al p.c.r. Redactorii șefi aveau obligația să le prezinte în ședințe de colectiv, apoi să fie itinerate la fiecare redactor în parte, care trebuiau să le studieze, să le memoreze și să semneze de luare la cunoștință. Cu asta, își asumau responsabilitatea celor spuse și scrise. Greșeau sau nesocoteau recomandările? Plăteau! Uneori, chiar cu pierderea locului de muncă. Pînă la urmă, mult-mediatizata desființare a cenzurii, prezentată ca o etapă de referință în democratizarea presei, în contextul democratizării societății românești – în general -, s-a demonstrat a nu fi altceva decît o cacealma, ca atîtea altele emanate de la „conducătorul suprem”.
Primul ziar liber din Bacău își propusese și încerca prin toate mijloacele să se dezbare de astfel de practici, dar se împiedica de orgoliile și obtuzitatea celor ce se erijau în campioni ai dreptății și adevărului. Nesocotind și încălcînd, la rîndul lor, drepturile gazetarilor chiar pe baricadele încă fumegînde ale revoluției decembriste. Ieșirea din aceste corzi doctrinare s-a făcut, totuși, prin acceptări reciproce, prin soluții amiabile, uneori prin compromisuri. Fără ca acestea să afecteze acuratețea mesajului publicistic sau credibilitatea publicației. Cîntăreții în strună aveau să-și facă apariția mai tîrziu… (Mihai BUZNEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!