Cap limpede

Omul nu e-ntotdeauna ceea ce pare!

Mihai BUZNEA

N-am înțeles, și nici nu cred că voi înțelege vreodată de ce unii oameni se cred îndreptățiți să apeleze la mila publică și chiar să pretindă autorităților anumite „drepturi” exhibînd ostentativ și provocator sărăcia pe care ei înșiși și-o provoacă, profitînd de sentimentele celor din jur și forțînd mîna autorităților prin diverse tertipuri, pe care le consideră obligate să le rezolve necazurile imediat și necondiționat. După mai multe experiențe întristătoare cu astfel de specimene am ajuns și eu să mă întreb: oare merită să le faci bine unor astfel de ipochimeni?! Răspunsul nu mi l-am dat nici pînă astăzi, reținut fiind de teama de a nu greși într-o chestiune atît de delicată.
Politica editorială umanitară promovată în emisiunile de știri ale Televiziunii române aduce pe ecran felurite cazuri pe care dacă nu le întorci pe toate fețele riști să cazi de falit. Recunosc că nu odată m-am aflat la un pas de ridicol din cauza sentimentelor de compasiune față de amărîții pe care întîmplarea ori investigațiile de reporter mi-i scoteau în cale. în preajma unor sărbători de iarnă cu geruri nemiloase aflu că în plin centrul Bacăului, pe o stradă intens circulată, trei suflete bătute de soartă trăiesc într-o casă veche, pe trei sferturi demolată, cu folii de plastic în loc de geamuri, fără apă și curent electric, cu pereții șiroind de condens și pardoseala din ciment ce emană valuri de frig. Pătrund în caverna locuită de două femei și de fiica/nepoata lor. âmi trebuie multă stăpînire de sine spre a rezista șocului provocat de imaginile terifiante. Povestea celor trei suflete, pe cît de simplă, pe atît de comună: divorț, partaj, vînzarea apartamentului, condamnarea la supliciu. Pentru a putea filma cele văzute și auzite apelez la vecini spre a-mi alimenta videocamera de la priza lor electrică. Primesc cu mare greutate acceptul și numai după ce le plătesc din propriul buzunar consumul pe cel puțin o jumătate de an. Dar merită (gîndesc) atunci cînd la mijloc se află binele aproapelui. Reportajul produce un șoc puternic și asupra editorilor telejurnalului, care-l difuzează în chiar seara zilei respective. Din dimineața imediat următoare începe să curgă mila publică în catacombele celor trei femei: bani, alimente, îmbrăcăminte, lenjerie, încît după cîteva zile acestea ar putea deschide un magazin unversal. La presiunile mass-media Primăria se înduplecă, la rîndu-i, și le repartizează o garsonieră mare, spațioasă, luminoasă și confortabilă. Grupul neanderthalian se mută, apoi cumpără locuința, în scurt timp o revinde pe bani buni și se întoarce, după numai cîteva luni, în grota luminată și uscată, acum, de soarele verii. Din nou apel la înțelegere, din nou presiuni și acuze și uși deschise la autoritățile locale. Demersurile lor nu mai trezesc nici un ecou. Șarlatania n-are trecere, iar abuzul este sancționat. Decepția pe care o încerc are un gust cum nu se poate mai amar.
N-avea să fie singura, și nici boala mea – iubirea de semeni – incurabilă. într-o incintă de blocuri descopăr o familie de nevoiași – părinți încă tineri și șase copii -, care trăiește de aproape trei ani de zile, vară-iarnă, într-un cort improvizat din resturi de lemne, deșeuri textile și de plastic, într-un disconfort total dar într-o relativă curățenie. Mezinul – un băiețel de nouă luni, a decedat din cauza frigului și neîngrijirii și zace de peste o săptămînă într-un sicriu cît palma; nu-s bani de înmormîntare. Fac ceea ce trebuie să facă un reporter tv în astfel de împrejurări: filmez și dau cazul pe post. Un cetățean german în trecere prin Bacău află de drama acestor oameni din reportajul televizat și le donează 2.000 de lame de ras, care sînt transformate rapid într-o sumă frumușică ce se topește, destul de repede, în… băutură. Aflu că asistenții de la „Protecția Copilului” le propusese internarea minorilor într-o instituție de ocrotire, dar părinții respinseseră vehement soluția marșînd pe sloganul: nu ne despărțim de copii, nu-i dăm pe mîinile străinilor! Motivul era altul: două dintre fete, care nu depășiseră cu mult 16 ani, erau trimise la produs, iar ceilalți minori se ocupau cu cerșitul. Un suflet caritabil din București este impresionat de soarta lor și le propune o donație generoasă cu acte de proprietate: o casă bătrînească lîngă Vaslui, lemne pentru încălzire, un porc de peste o sută de kilograme, mai mulți saci cu porumb și grîu – alimente cu care să iasă din iarnă, 2,5 hectare de teren agricol, serviciu pe un șantier de construcții pentru capul familiei. Ne-am duce – îmi spune acesta, dar n-avem cu ce ne transporta lucrurile. Apelez la cunoștințe și relații, găsesc înțelegere și sprijin la managerul unei mari firme băcăuane, dar cînd să ne pornim la drum respectivii nevoiași bat în retragere: tocmai la Vaslui?!… Bifez, oripilat, încă un caz la capitolul „rateuri de neexplicat” și-mi iau mîna de pe ei. Constat că binele nu se poate face cu forța. N-ar mai avea sens. Și astfel, bucuria se transformă în tristețe. Dacă n-ar fi o simplă mașinărie, pînă la urmă cred că și videocamera ar avea suficiente motive să se revolte, rănită în amorul propriu, și chiar să verse cîteva lacrimi. Vino-ți în fire! – le răspund gîndurilor ce mă asaltează, nu schimbi tu lume și concepții, pînă la urmă „omul nu este întotdeauna ceea ce pare”. âmi temperez elanul umanitar și schimb registrul editorial; n-au decît să se-ajute singuri! Poate că, astfel, îi nedreptățesc pe alții dar, la urma-urmei, nu sînt eu bunul samaritean!
taj, vînzarea apartamentului, con

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!