• foarte mulți pușcăriași, pe care nu-i mai angajează nimeni pentru că au cazier, s-au „profilat” pe adunatul hîrtiilor de prin tomberoane • sărmanii recunosc că banii primiți pe maculatură nu sînt mulți, dar „măcar e un ban grămadă”
Pentru majoritatea băcăuanilor, ambalajele de hîrtie sau carton nu sînt nimic altceva decît niște deșeuri. Sînt mototolite și aruncate la coș. Există, însă, și oameni pentru care hîrtia și cartonul reprezintă cea mai importantă resursă de trai. Fiecare petec de hîrtie sau carton găsite în tomberoanele în care scotocesc din zori și pînă în seară înseamnă pentru ei un colț de pîine plus pe masa copiilor. Pînă în urmă cu cîțiva ani, cartonarii formau, într-un fel, o familie. Se cunoșteau între ei și aveau delimitate strict teritoriile. De ceva vreme, însă, supremația asupra unui anumit cartier din oraș se păstrează destul de greu. Mîncare la Cantina Socială nu se mai dă chiar așa de ușor, așa că cei care mai au nenorocul să nu își fi găsit nici o slujbă trebuie să găsească o modalitate de a supraviețui. Își iau de dimineață căruciorul și încep să caute maculatură, pe care apoi o vînd. Cu banii cîștigați pe zece kilograme de carton se pot cumpăra două-trei pîini. În zilele bune, dacă se adună ceva mai mult în cărucior, pot face rost de ceva bani și pentru un kilogram – două de cartofi, două – trei cepe și un strop de ulei, cît să încropească o mîncare gătită. „Lumea se uită la noi ca la niște ciumați. Cînd ne văd căutînd cîte ceva prin tomberon, unii se întorc din drum și așteaptă pînă plecăm noi pentru a arunca găleata de gunoi. Spun că sîntem murdari și că mirosim urît. Cum să miroși? A parfum după ce scormonești cu bățul prin atîtea gunoaie?”, întreabă retoric Petrache, un bărbat trecut bine de 50 de ani.
Îl întreb, dar nu vrea în ruptul capului să spună cum îl mai cheamă. „Nea’ Petrache. Așa îmi zice lumea. Nu-i de ajuns?”, încearcă să scape bărbatul. După vreun sfert de oră, dacă vede că nu-i lăsat în pace, își mai dezleagă puțin limba și se pune pe povestit. Spune că abia a ieșit din închisoare. De cînd s-a întors acasă, nu a reușit să își găsească încă nici un serviciu. „Unde mă duc sînt întrebat dacă am cazier . După ce le zic că da, nu îmi spun direct în față că nu mă angajează, dar îmi promit că o să mă caute ei. Iar de căutat nu mă mai caută. De aia m-am și lăsat păgubaș să îmi găsesc o slujbă. Caut cartoane. Și asta e o muncă cinstită. Nu fur de la nimeni. Trăiesc așa cum pot, fără să mă mai cain la nimeni”, își spune bărbatul păsul, dînd din mîna a lehamite, după care își apucă de coadă căruțul și pleacă.
Ecoul zgomotului făcut de scrijelitul roților pe ciment s-a auzit multă vreme printre blocurile din vecinătatea Catedralei catolice din zona de nord a orașului. Cîțiva trecători grăbiți încercau să mai prindă măcar ultima parte a slujbei de la Catedrală. Începuse deja să se întunece. Pînă a doua zi dimineață, toți cei care vor ajunge în fața tomberoanelor vor veni doar să pună ceva în ele, nu și să ia.
Cartoanele le vînd, mîncarea o dau la porci
Spune că are 70 de ani, dar nu-i dai mai mult de 50. Poartă o pălăria neagră care îi acoperă fruntea pînă deasupra sprîncenelor. Peste cămașa înfloarată poartă o vestă de piele maronie, fără nasturi și tocită la tiv. Ca să nu se murdărească pe mîini, poartă niște mănuși de menaj. În timp ce scormonește prin gunoaie mai trage cu coada ochilor la calul înhămat din fața căruței. „Nu mă interesează decît cartoanele și resturile de mîncare. Cartoanele le vînd să mai fac rost de un ban, mîncarea o dau la porci. Trebuie să lucrez repede, că vin ăștia și mă iau pe sus. Nu prea ne lasă să intrăm cu căruțele în oraș. Aici, prin cartierele mărginașe mai merge, dar prin centru nu am ce căuta. Oricum, acolo sînt alții care se duc să caute prin tomberoane” spune bătrînul. Îmi zice că-l cheamă Ion Cimpoieșu și este din Gherăiești. Scotocește prin gunoaiele colectate în Piața Miorița numai cînd nu are timp băiatul să vină în oraș. Niciunul dintre cei din casă nu are un loc de muncă. Chiar dacă nu trăiesc numai din vîndutul cartoanelor, nu lasă să treacă două-trei zile fără să ducă la Remat măcar 50 de kilograme de hîrtie. Nu iau mult, dar e un ban grămadă.
Nu numai bătrînii sînt cei care trăiesc de pe urma scormonitului prin gunoaie. Nu există dimineață în care să nu vezi măcar un copil tîrînd, prin anumite cartiere din oraș, dar și prin satele de prin apropierea Bacăului, cîteva bucăți de carton. Oricît ar părea de ciudat, cartonarii sînt acum singurii ecologiști adevărați. De nevoie sau nu. cartonarii au înțeles pe pielea lor ce înseamnă, cu adevărat, reciclarea deșeurilor. (E. SOLOMON)
Lasă un răspuns