Cât costă un kil de cuvinte?

Cei ce vor citi titlul de mai sus s-ar putea să exclame: „Uite, dom’le! S-a trezit omu’ să transforme, în sistem metric, clișeul foto-literar nord-american cum că «o imagine face cât o mie de cuvinte». Ce dovedește cu asta? Că n-a dormit în bancă în școala primară?”.

Nu, nu-i asta. Într-o zi mai însorită, purtându-mi pașii prin oraș, am zărit prin vitrina unui magazin ofertant de chilipiruri second-hand, ascuns printre mormane de haine și încălțări purtate donate cu mărinimie de occidentalii mai cu noroc la bani, un raft cu cărți. Cum aveam de „topit” ceva minute, m-am amestecat printre clienții ce cotrobăiau prin cutii imense, în căutarea unor țoale de duminică, și m-am apucat de răsfoit „oferta”. Printre reviste rebusistice parțial completate, cărți pentru copii și cataloage de magazin, am găsit câteva titluri care, după recenziile scrise pe coperta IV, păreau să promită o lectură agreabilă în limba lui Shakespeare pentru juniorii mei anglofili. Dorind să le achiziționez, le-am verificat de preț prin toate paginile, fără niciun rezultat. Așa că, privind îngrijorat prin buzunare, m-am îndreptat către casa de marcat. Acolo, i-am întins cărțile vânzătoarei cerând lămuriri despre prețurile acestora. Zâmbind ca unui oligofren, aceasta le-a luat și le-a pus pe cântar, arătând cu cealaltă mână spre un afiș pe care stătea scris: „JUCĂRII, CĂRȚI – 20 LEI/KG”. Mi-am dat seama cât de norocos am fost când am ales cărți cu coperta subțire, care nu depășeau 300 de pagini, lăsând deoparte o enciclopedie cu foi groase și coperți cartonate. Prin urmare, „oamenii și șoarecii” lui Steinbeck ori sonetele lui Shakespeare ar putea cântări mai puțin decât telenovelele literare ale lui Danielle Steele ori spionii lui Robert Ludlum. Bună treabă, financiar vorbind.

În acel moment, mi-a venit în minte o întâmplare mai veche, petrecută în târgul de vechituri de pe malul Bistriței unde, într-o duminică dimineața, m-am oprit lângă doi comercianți, soț și soție, care întindeau cărți pe o suprafață de patru coverturi. Vânzătorul, cu puternic accent etnic, își lua la rost consoarta că n-a așezat bine cărțile, punând volumele de Balzac unul hăisa și altul ceala, reproșându-i că așa nu vor putea vinde cărțile. La un moment dat, și-a întrerupt apostrofările ca să atenționeze un potențial client: „Domnu’, acela este un Larousse”, avertizându-l, probabil, de prețul posibil mai ridicat față de celelalte titluri. Acești doi anticari de ocazie au dovedit un respect față de cuvântul tipărit cum nu m-așteptam să găsesc în asemenea condiții.

Punând în balanță cele două întâmplări, nu-mi rămâne decât să-mi cântăresc cuvintele cu o mai mare atenție, de-acum înainte. Așa că închei fiindcă mă grăbesc: am auzit că se dau cântare la ofertă în magazinul de la colț.

Liviu MAFTEI