Ce oameni, dom’le!

Mesagerul divin

n eu și Petrache Lupu de la Maglavit

Zilele trecute am auzit pomenindu-se, din nou, numele lui Petrache Lupu de la Maglavit. Un cunoscut om de afaceri vrea să construiască, acolo, o biserică. Sau, mai bine zis, să continue o operă începută cu peste șaizeci de ani în urmă. Atunci, pe la începutul anilor ’40 ai secolului trecut, se începuse construirea, în Lunca Dunării, a unei mănăstiri, ctitorul ei urmînd să fie Petrache Lupu, ciobănașul din Maglavit care-l văzuse pe Dumnezeu. Am fost la Maglavit și am văzut structura acelei construcții – care ar fi trebuit să fie, în final, monumentală – , abandonată în timpul războiului și lăsată „la mîna” intemperiilor multe decenii. În iarna lui 1969, student fiind, eram repartizat pentru două săptămîni de practică sociologică tocmai în acea comună despre care aveam vagi informații vizavi de existența unui muritor, pe nume Petrache Lupu, care, cum spuneam, îl văzuse pe Dumnezeu și chiar ascultase cuvintele acelea pe care ciobanul avea să le rostească, ani de-a rîndul, în fața unor mulțimi impresionante: „Pocăiți-vă, că vine mare nenorocire peste voi!”. Știam despre „istoria” cu Petrache Lupu de la tatăl meu, care-l pomenea ori de cîte ori făceam eu cîte o treabă mai acătării; măi, spunea tata, parca-i fi Petrache Lupu de la Maglavit, iar eu îl întrebam, de fiecare dată, cine-i personajul acela, iar tata îmi povestea despre el. Așa că atunci cînd am ajuns la Maglavit, într-o iarnă cu zăpezi mari, adus de un „personal” din Craiova, împreună cu doi colegi ai mei – Ion Cenar, clujean, și Gheorghe Ioniță, piteștean – prima întrebare pe care am pus-o primarului de atunci al comunei Maglavit, pe nume Marin Catană, a fost dacă Petrache Lupu trăiește și dacă putem merge la el. „Sigur, trăiește, are peste 60 de ani, vom merge, sigur că vom merge, dar mai întîi să-l anunț, că nu stă de vorbă cu oricine”. Așa ne-a asigurat primarul și, după cîteva zile, prin troienile acelea, am ajuns acasă la „Sfîntul”- cum era cunoscut în comună. Ne-a deschis chiar el, un om mărunțel, îmbrăcat țărănește, haine uzate, muncite, cum s-ar spune, cu o pălărie la fel de uzată pe cap, s-a arătat foarte bucuros de vizita celor trei tineri studenți, ne-a poftit în casă – avea vorba cam peltică -, parcă văd și acum casa aceea mică de pe ulița înzăpezită, o femeie în vîrstă – care nu era soția lui, aceasta odihnindu-se în cimitirul satului – pregătea ceva de mîncare, niște fasole, din cîte îmi amintesc, în bucătăria destul de spațioasă, apoi camera în care am stat preț de vreo două ceasuri de vorbă cu Petrache Lupu. Da, ne spune el – era într-o vară de dinaintea izbucnirii Marelui Măcel, iar ciobănașul – care nu prea avea timp de mers la biserică, deoarece era ocupat cu mioarele lui – , întorcîndu-se, dis-de-dimineață, în luncă, la stînă, i-a ieșit însuși Dumnezeu înainte, „parcă plutea și era bătrîn și avea barba albă, albă, și era îmbrăcat tot așa, în alb”, și l-a certat, mai întîi, că nu merge la biserică, după care i-a zis să meargă în lume și să le spună oamenilor să se pocăiască, deoarece mare prăpăd o să vină…
Asta ne-a povestit Petrache Lupu, mie și colegilor mei, și apoi ne-a îndemnat să privim, pe pereții odăii, multele fotografii, el și mulțimile, și ne-a mai spus că are doi bieți, unul fiind botezat de însuși Regele, și ne-a invitat să bem din vinul lui, vin roz, cu gust specific viei crescute în nisipul de la malul Dunării, și, apoi, spre bucuria noastră, ne-a cîntat cîteva doine din fluier, după care și noi am cîntat cu același fluier, iar el ne-a privit cu milă și a zîmbit… Am plecat tîrziu, spre seară, de la Petrache Lupu. A doua zi, împreună cu directorul școlii, am fost în luncă, am ajuns destul de greu prin nămeți, dar am ajuns să vedem „mănăstirea”, cum îi spuneau localnicii, un uriaș schelet din beton și fier, locul unde „Sfîntul” era așteptat de sutele de mii de oameni veniți nu numai din țară, dar și din străinătate, pentru a-l asculta pe ciobănașul Petre, pentru a-l atinge sau a pleca de acolo cu o bucățică din cojocul lui. Biserica nu s-a mai construit. A fost doar începută. Războiul, și apoi regimul politic ateu au lăsat construcția de izbeliște. Acum, în acest an 2007, un om, un român, vrea să continue acea operă începută atunci. În ce mă privește, salut acest gest, mai ales că am fost acolo, am văzut construcția, dar am avut și șansa să-l cunosc pe muritorul care a trăit și a plecat în Veșnicie cu credința nestrămutată că pe cînd era foarte tînăr și străin de Biserică, într-o zi de vară, dimineața devreme, Însuși Dumnezeu a stat de vorba cu el… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!